Fata Amurg / 2


de ce4

(…)

Eva nu schiţă nici un gest când Toni se apropie. Ridică apoi spre el o privire gravă, parcă uitată, deşi împăcată şi încrezătoare. Bărbatul se lumină. Părea stăpânit acum de certitudine. Luă un scaun şi se aşază alături. Pe banda casetofonului, un cântăreţ povestea ceva despre iubire, în acompaniamentul câtorva ghitare reci. Toni urmărea firul poveştii cu umerii uşor lăsaţi, ca un copil ce ascultă un cântec, într‑un loc unde nu se întâmplă nimic sau, dimpotrivă, unde se petrece totul, se consumă o dată cu suflarea acelui cineva care povesteşte despre dragoste cântând. Cuvintele, muzica se aud tot mai pierdute, de parcă părăsiseră în grabă locul. Era o poveste despre ziua de ieri. Era un cântec pentru alţii. Era un cântec despre ceea ce nu se întâmplase ieri, despre ceva ce n‑a fost împlinit ieri, despre cei ce nu s‑au întâlnit ieri. Maria asculta. Buza de sus îi tremura uşor. Regreta pierderea sunetelor. Ar vrea să cânte şi ea, să povestească şi ea tot ce a făcut, dar mai ales ce n‑a făcut. Sau poate ar fi mai bine să cânte Toni, să‑şi cânte gândurile, simţămintele.
– … iubirea are o formă şi ea ne poartă prin lume, ne leagă cu brâie de soare şi ochii ni‑i spală cu chipul drag… cam aşa sună în engleză povestea muzicală …, vorbi Maria fără să se adreseze cuiva anume.
Toni îşi freacă fruntea, apoi aprobă tăcut. Eva, cu ochii aprinşi de o flacără ironică, se întoarse şi vorbeşte pentru Maria.
– Te‑a prins povestea asta stupidă, idioată? Ce e nou sau ce e extraordinar? Un ins se îndrăgosteşte, crede că el e singurul pe lume care iubeşte şi suferă din sau pentru iubire… Eu aş propune o temă, de fapt aceeaşi mai generoasă: o fată se îndrăgosteşte, fără să aibă dreptul să‑şi mărturisească dragostea, deoarece prietena ei este iubita aceluiaşi bărbat…
Maria tresare. Reuşeşte să se stăpânească şi‑l întreabă pe Toni:
– Ce părere ai?
– … n‑am nici o părere… mi‑ar plăcea însă un cântec model… adică un fel de alfabet al sentimentelor pe care să‑l învăţăm cu toţii, în care să credem … poate că atunci n‑am mai greşi sau am greşi mai puţin… Povestea muzicală, cum ai numit tu cântecul de dragoste, nu este o poveste de iubire, e, mai curând, o timidă încercare de iniţiere, poate un avertisment… iubirea este un teren teribil de nesigur…
Eva se ridică.
– Am să deschid fereastra …
Maria schimbă discuţia. Vorbeşte despre sat, despre petrecere, un şuvoi de absurdităţi şi banalităţi, oprindu‑se când şi când, ca sub efectul înviorător al aerului proaspăt. Eva revine. După o vreme, coborându‑şi glasul, şopteşte:
– Cred că voi, vălenii din Cireşul, aţi inventat o metafizică a petrecerilor, pentru că este de‑a dreptul uimitoare această comunicare rapidă şi totală între oameni cu preocupări atât de diferite.
Toni, nedumerit, se scuză:
– Eu nu sunt aşa …
– Ei, lasă, devine Eva îngăduitoare, nu pot să spun că‑mi displace prea tare… Ia uitaţi‑vă pe terasa din spate!
Semiîntunericul nu putea ascunde două siluete înlănţuite într‑o îmbrăţişare.
Maria izbucni exuberantă:
– Invidioşilor! încercaţi şi voi! E doar logodna voastră!
Toni mulţumi cu un zâmbet timid Măriei pentru îndemn şi atinse mâna Evei. O invitaţie. Femeia nu are nici o reacţie. Atitudinea ei li demobilizează. Înfrânt, retează hoţeşte gestul. Umbre diforme îi înceţoşau privirea care găseşte refugiu pe raftul cu cărţi. Biblioteca hibrid, cum o numise Eva, cuprindea câteva zeci de volume. Toate noi, înşirate într‑o ordine perfectă. Rezemate de ele, ca un şir de sportivi la o festivitate de premiere, fotografii de familie. El şi părinţii. Părinţii şi el. Ipostaze şi vârste. Nici un eveniment important din viaţa lor nu fusese neglijat. Nici unul? Da, cu excepţia celui de astăzi, cel mai important. Eva fusese categorică în această privinţă. Să nu prindă picior de fotograf în preajma ei. „Mofturi de femeie. Da’ am să‑i fac atâtea portrete, când va fi nevasta mea, că o să umplu casa…” Gândul lui se mărgini la acest viitor, vag, proiect. Apoi, imaginaţia lui trecu mai departe. Se închipuie în atelierul din oraş, în faţa unei pânze, cu atenţia concentrată spre un colţ, de unde îl vor privi admirativ doi ochi aprinşi ca jarul. Ochii unei femei. Iar femeia va fi, mereu şi mereu, Eva. Iar el o va picta, indiferent de stările ei, aşa cum o vede. Perfectă.
Cu discordanţa caracteristică, gândul lui se schimbă. De data asta nu pentru că privirea i s‑ar fi izbit de ceva, ci pentru că îşi simte degetele crispate. Se aşeză între Maria şi Eva. Cu un zâmbet imperceptibil pe faţa lucioasă, se apropie profesoara de engleză.
– Ca să vezi cum mă poartă picioarele spre locul cel mai cel… Voi reprezentaţi un fel de hotar, un punct propus … Până acum aţi mers aşa şi aşa, aţi urcat, aţi coborât, aţi urcat, iar aţi coborât, iar aţi urcat. Sunteţi în vârf. De‑aici încolo, încotro? Eva, sunt teribil de geloasă pe tine. Te măriţi. Calea ta nu e aşternută cu flori, dar e curăţită de mărăcini … Cu puţină pricepere, o să te distrezi … Eu rămân să ascult mai departe cântecul sturzului, să întorc pălăriile florii‑soarelui după cum bate vântul…
Era ameţită de băutură. Respira inegal, zgomotos şi muşchii feţei îi căzuseră. O ruină frumoasă.
– Vinul ăsta îmi dă o stare euforică şi‑mi trezeşte pofta de a filozofa … Tema preferată, în acest moment, este cuplul. Cuplul, dragii mei, el este centrul lumii. De la el încep toate cele bune, toate relele, toate drumurile, toate prăpăstiile, toată viaţa, toată moartea… Voi, dacă o să faceţi un cuplu, să nu uitaţi că, de‑acolo, din vârf, veţi fi nevoiţi să priviţi când în spate, când în faţă. Semănaţi, deci, din timp, locul cu imagini şi fapte… Ştiţi voi care a fost cea mai excentrică şi îndrăzneaţă reprezentaţie dată la petrecerea asta? Acţiunea curajoasă a naşului. M‑a chemat pe verandă şi m‑a îmbrăţişat. Şi m‑am lăsat pentru că‑mi place tipul… Poartă pecetea ciuntită de întârziat, iar eu mi‑am disciplinat prejudecăţile, mai puţin capriciile… Îmi amintesc totuşi de nişte legi morale? De‑aici tragedia, mă retrag … Nu‑i aşa că mă socotiţi ţicnită? Sunteţi pe aproape. Să nu mă compătimiţi că am rămas nemăritată. Îmi îngădui vârsta şi statutul fără resentiment, fără disperare … Vă pun o întrebare retorică: ce‑am făcut noi, femeile măritate sau nemăritate şi bărbaţii în seara asta? Pentru că vă iubesc, în felul meu, vă dau un sfat. După ce scăpaţi de oaspeţi, faceţi şi voi ceva ieşit din comun. Haideţi cu mine pe dealul Steiului. Îl ştiţi? Nu creşte pe el nici un fir de iarbă. Pietrele sunt singura lui podoabă. Pietrele şi şopârlele blânde şi leneşe. Un loc ideal pentru meditaţie… Am putea chiar dezbate, cinstit, într‑o discuţie deschisă, tema: Este ceva clar în iubire?
Zâmbetul profesoarei era acum şiret.
– Vă las! Nu comunicăm. Mai ales tu, Maria, nu‑mi eşti deloc simpatică. De ce? Poate pentru că n‑ai fost de acord cu mine aseară, când ţi‑am spus că profesiunea noastră e infernală, sau pentru simplul motiv că te simt altfel decât sunt eu … Eva, Toni, voi nu mă inspiraţi. Aşa că mă duc până la capătul satului, acolo trăieşte omul cel mai bătrân, îl iau cu mine pe Stei şi‑l las să‑mi vorbească despre viitor…
Vrea să plece. Maria o opreşte:
– La întrebarea ta, deşi retorică, eu cred că totul e clar în iubire, neclară rămâne pierderea ei… Ai dreptate, despre viitor şi cu cei foarte bătrâni se poate discuta … pot să …
– Fii serioasă! Am glumit!
Femeia pleacă. Traversează salonul fără să‑şi ia rămas bun de la cineva. Trece dreaptă printre oameni şi obiecte, dar decent, fără să atragă atenţia. În colţul buzelor ei stăruie un surâs. Surâsul ţăranului care se întoarce de la târg unde a reuşit să păcălească pe cineva, fără să fie realizat vreun profit.
– Da, fata asta e o figură. Ştie să se bucure de obiceiurile sale …
Eva îşi aprinse o ţigară:
– Nu te obosi, dragule …
Toni se făcu mic sub privirea tăioasa a Evei. Măriei i se strânse inima de milă şi intervine:
– Eşti nedreaptă… Ideea ei de a vorbi despre viitor mi se pare originală …
Eva avea faţa severă, palidă, ochii obosiţi, dar surâdea superior.,
Oaspeţii, răsfiraţi prin tot salonul, se plimbau la întâmplare. Peste capetele lor ameninţa plictiseala. Pe neaşteptate, de undeva, tună o voce:
– Logodnicii, să se sărute logodnicii!

(…)

fragment din romanul Fata Amurg, Corina Victoria Sein, Editura Facla, 1987

Vis introductiv


Această prezentare necesită JavaScript.

Mă văd păşind alături de Livius Ciocârlie, pe o stradă din cartierul meu. Strada e însorită, casele familiale se întind până hăt departe şi lasă să se vadă între ele, deasupra porţilor sau printre grilajele gardurilor, o verdeaţă densă, topită parcă în lumina atotcuprinzătoare. Vorbesc însufleţit, dar fără precipitare, rar, cu siguranţă, în ritmul paşilor de promenadă. Livius Ciocârlie mă ascultă cu acea atenţie binevoitoare din totdeauna (care te flatează şi-l face atât de agreabil, în pofida unor momente de absenţă sau a senzaţiei pe care ţi-o dă câteodată că e pe cale să te părăsească brusc, de parcă s-ar fi săturat să-l tot baţi la cap …); acuma mă ascultă chiar atent. Îi spun că, în sfârşit, sunt edificat, că am ajuns la un algoritm care mi-a lămurit deja problemele cu care mă zbat de atâta timp (îi amintesc, parcă, de „modernitate“, dar nu sunt sigur). Acum – îi spun – aş putea rezolva toate problemele, chiar şi pe cele pe care încă nu le cunosc …
Nu ştiu cum se face că sunt singur. Nu mai e lumină în jur, dar parcă nici întuneric nu e. Stau pe buza a ceva ce seamănă a tranşee sau râpă (poate, nu sunt deloc singur îmi evocă prin ceva şanţul de apărare de la poalele acelei frânturi de zid al fostei cetăţi a Timişoarei care poartă astăzi numele de „Bastion“, dar nu poate fi Şanţul acela, aproape tot timpul căptuşit acolo cu gazon şi având pantele destul de line). Sunt parcă derutat. Mă încearcă o teamă nelămurită. Intru în panică … Nu ştiu ce caut aici, aşa cum nu ştiu cum am ajuns. Abia dacă mai văd altceva în jur decât această râpă. Ea pare adâncă şi abruptă. Trebuie (sau doar doresc?) să trec dincolo. Cobor, pare-se precipitat, fără să văd sau să simt altceva decât inima care-mi bate puternic, aici, aproape de gât. Nu ştiu cum ajung jos şi nu văd parcă nimic. Urc cu mare dificultate pe partea cealaltă, privind doar porţiunea îngustă aflată sub picioare. Văd doar vârful pantofului cu care încerc să scobesc câte o adâncitură şi, poate, partea de jos a pantalonului … Mi-e tare teamă să nu alunec pe pământul gălbui, uscat şi fărâmicios.
Păşesc pe bulevardul Loga. Este noapte. Nici ţipenie de om. Sunt deja dincolo de sediul Mitropoliei şi văd încrucişarea cu strada care duce la podul Michelangelo, luminată, (aşa cum o ştiam de demult) cu lumini galbene, puternice. Trec de încrucişare şi urc pe trotuarul din stînga. Pe partea opusă, aflată parcă în umbră, zăresc un grup de trei (patru?) persoane aşezate strâns, formând parcă o singură siluetă întunecată. Stau nemişcate, dar se uită la mine. Impasibil. Par un grup statuar … Apoi, ceva mă face să privesc cerul plin de stele, mai luminoase decât le ştiam. Deodată, o stea, apoi alte câteva încep să se mişte în cerc, închipuind un vârtej … Se aude ceva ca un muget, căci nu poate fi glas omenesc, care pronunţă, parcă de pretutindeni: Blas-fe-mi-e-e …! Concomitent, vârtejul de stele, pe care îl tot privesc, dă naştere unei fiinţe uriaşe. Un Arlechin!

Ilie GYURCSIK

din volumul Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art, 2001