La priveala fermecată


taramul nalucirii

Moşul şi cocoşul

Pe o întinsă ridicătură de pământ vine un moş cu un cocoş, care cântă.
Crainicul: Ah, ce mai cocoş, cum cântă la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!
Bătrânul ţopăie, face tumbe, se rostogoleşte, apoi se preface că vrea să zboare.
Intră cumătra vulpe, amuşinând şi mişcându-­şi, cu mândrie, coada stufoasă. Prinde şi jumuleşte cocoşul.
Crainicul: Vulpea a mâncat cocoşul. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!
Din spatele crainicului se iveşte un ogar şi, cât ai bate din palme, o hărtăneşte pe cumătra vulpe.
Crainicul: Şi a venit un ogar şi a mâncat vulpea, vulpea pe cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!
Un lup hărtăneşte ogarul.
Crainicul: Şi­-a venit un lup şi-a mâncat ogarul, ogarul pe vulpe, vulpea pe cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!
Moş Martin năvăleşte peste lup.
Crainicul: Şi­-a venit un urs şi-­a mâncat lupul, lupul pe ogar, ogarul pe vulpe, vulpea pe cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!
Un leu­paraleu se aruncă în beregheata lui Moş Martin.
Crainicul: Şi­-a venit un leu şi­a mâncat pe urs, ursul pe lup, lupul pe ogar, ogarul pe vulpe, vulpea pe cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!
Dându-se în capete, un par îl ajunge pe leu şi îl străpunge în foale. Dinăuntrul paraleului iese ursul, din urs lupul, din lup ogarul, din ogar vulpea, din vulpe cocoşul.
Parul se înfige în pământ, moşul se prinde de par şi joacă, cocoşul i se urcă pe umăr şi cântă, animalele trag hora în jurul bătrânului.
Crainicul: Pe umăr la moş, cântă un cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cântă la moş! Cântă, cocoşule; sari de joacă, moşule!
Bătrânul ţopăie, face tumbe, se rostogoleşte, apoi se preface că vrea să zboare.

Basna prisăcarului

Crainicul: Acum urmează o polojanie, de când scria musca pe perete, mai mincinos cine n-­o crede; de când trăia lupu-­n sat şi peştii pe uscat, de când avea ursul coadă şi dădea salcia roadă; de când ouăle se coceau în gheaţă şi seara se făcea dimineaţă; de când peştii cei mici îi înghiţeau pe cei mari, iar lumea le zicea tâlhari, de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele, de când se luau de gât lupii cu miei înţărcaţi şi se sărutau ca fraţii; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă oca de fier şi sărea până-­n cer, apoi venea să ne bată­-n ferestre, ca să ne spună-­o poveste…
Crainicul se trage într­un colţ, după o perdea de aur. Răsare, ca din senin, un prisăcar; poartă în spinare o coşniţă, faţa îi este acoperită cu un obrăzar, care are două borte, în dreptul ochilor. În faţa lui sunt flori, albinele zboară din floare în floare, el se uită la ele, cu luare­aminte.
Crainicul (din colţul său): O caută pe albina Bârnuşca, năzdrăvana stupului.
Deodată în faţa stuparului se iveşte o albină trăgând la jug un plug. Prisăcarul o prinde, îi pune un sâmbure de nucă pe rana grumazului şi o bagă în coşniţă. Aşează coşniţa lângă alţi stupi. Din ea creşte un nuc uriaş; vin cârdurile de ciori şi fură nucile. Prisăcarul le alungă cu bulgări de pământ; din aceştia, sus, deasupra coşniţei, se face o ţarină. Bătrânul i­a plugul, bagă albina în jug, ară ţarina şi seamănă grâu. Într­o clipă, lanul dă­-n pârg, moşul vede un iepure, aruncă o secere după el, aceasta i se înfige în coadă şi urecheatul, fugind, să-­şi apere pielea, trage secera prin lan, tăind tot grâul. Gospodarul îl strânge în znopi, îl treieră şi-­l duce la moară.
Morarul: Eu nu macin decât dacă mi se spune o poveste mincinoasă.
Prisăcarul povesteşte cum a dobândit acel grâu, morarul face ochii cât cepele, porneşte măcinatul şi îi zice bătrânului că, pentru acea nemai-auzită basnă, îi dăruieşte însăşi moara sa…

Basna lui Saloftiu

Crainicul, aducând în mână nişte lauri de aur, se opreşte în mijlocul ridicăturii de pământ: Dacă se simte cineva în stare să ne spună o basnă de luat în seamă, va fi încununat cu aceşti lauri de aur.
Tăcere ca-­n mormânt. După destul de multă vreme, strigă un tânăr că el se încumetă să­şi înfăţişeze basna păţaniei sale. Toate privirile se aţintesc spre el; are o pălărie trasă, cam fistichiu, pe partea dreaptă a capului, ea îi acoperă o jumătate de frunte, până peste sprânceană şi ureche.
În câteva clipe, flăcăul Saloftiu e pe scândurile privelii. Găseşte o sămânţă de bob, o seamănă, cât ai bate din palme bobul creşte şi se anină de toarta cerului.
Saloftiu: Uite, ce noroc pe mine, iată sunt singurul om din lume care pot să ajung în cer, dacă mă urc pe acest bob.
Se agaţă din ramură în ramură şi, sleit de puteri, coboară lângă poarta tăriilor.
Străjerul cerului: Cine-­i mai fi şi tu, omule, care, nici nu ştiu prin ce minune venişi aici?
Saloftiu: Eu sunt Saloftiul, fiul lui Mângifer din ţara lui Ler. Lasă-­mă să văd ce-o fi în cer.
Străjerul: Iaca, intră, că nu-­i mare scofală să te holbezi la alcătuirile noastre! Mie mi s­-a cam acrit de ele. De-­aş avea unde, în clipa asta m-­aş muta de­-aici. M­-am săturat de toate nimicniciile săltaţilor în tării; o să vezi tu ce­i acolo: mâncătorimi, pizmă, nelegiuiri făcute în numele sfinţeniei.
Saloftiu: Apăi, leapădă-­te de slujba ta, că intru eu în ea. Iaca, du­te-­n locul meu, în ţara lui Ler. Sunt rotar; meşteşug bun rotăritul, da’, nu ştiu dacă-­l cunoşti.
Străjerul: Cunosc eu toate meşteşugurile; din asta mi s-­a tras multe necazuri. Pentru că sunt priceput la toate celea, mai­marii cerului m­-au pizmuit şi m-­au dat deoparte, până când ajunsei uşierul împărăţiei. Ştiau ei prea bine că nu am ce păzi aici, că nu prea apucă multă lume să se-­nalţe­-n cer. Şi­-apoi stăpânii dinăuntru îşi pot face mai slobod de cap, fără să mai aibă grija mea, care, ce­i drept, sunt cam fără gard la gură. Că îmi place dreptatea, omule!
Saloftiu: Ci­-o fi o fi, intru să văd ce­i acolo.
Străjerul: Intră. Te salut şi n-­am cuvinte…
Deszăvoreşte poarta cu o cheie mare cât toate zilele, apoi se întoarce spre tânăr şi-­l întreabă:
– Ai ţâdulă pentru cer?
Se proţăpeşte în faţa lui Saloftiu, scoţându­-şi sabia din teacă. Acesta păleşte ca de frica galbenă; „N­-am nici o ţâdulă. Nu m-­am pregătit anume, să viu aici. Iacă avusei şi eu prilejul să urc pe bobul ăsta, pe care îl puse păcatele lui să crească până­-n cer“.
Străjerul: Ei, da’, venişi cu mâna goală aici, nu ţi­-ai luat nimic pentru drum?! Ştii, eu chiar dacă te-­aş lăsa să intri, dincolo te loveşti de unii, de alţii şi, dacă n­-ai nimic în traistă, te-­aruncă de-­a berbe-leacul pe poarta cerului – şi-­mi mai faci şi mie necaz, îmi pierd şi slujbuşoara asta.
Saloftiu: Într­a-devăr, nu m-­am pregătit pe îndelete pentru drumul ăsta. Ştii cum e: nimeni nu are habar ce­i trebuie pentru călătoria în cer. Da’, totuşi, am ţinut seama de­o vorbă din bătrâni: că, dacă porneşti undeva, apăi trebuie să te­ngrijeşti să nu ajungi la mila nimănui; aşa că, după ce am văzut că bobul meu a crescut până­-n cer, am dat buzna­n casă şi mi-am luat, iute, un codru de pâine, slănină, brânză şi­-o ploscă cu vin. În chimir am o pungă cu galbeni.
Străjerul: Cele de-­ale gurii sunt de casă? – adică vreau să spun că n­or fi cumpărate din dugheană; aşa că şi vinişorul o fi lamură de butuc, nu scursură de cârciumă.
Saloftiu: Întocmai. Pâinişoara e făcută de maică-­mea, e coaptă-­n cuptor, pe vatră. Slănina e din porcul nostru, brânza e de la oile noastre, vinul e din strugurii viei noastre. Şi, ca să vezi că am dreptate, îţi las bucatele şi vinul; uite, îmi deşert traista, aici, în firida zidului ceresc.
Străjerul: Dincolo nu-­i slobod să ai la tine galbeni din cealaltă lume. Poate că­-nchid ochii şi­-ţi las vreo două­trei parale, să ai cât de cât de cheltuială.
Tânărul îi dă galbenii din pungă. Străjerul îi numără: sunt treizeci şi trei. Lui îşi opreşte treizeci de galbeni.
Saloftiu (se înnegurează şi îi zice): Sfătuieşte-­mă, rogu­-te, pe unde-­ar fi mai bine să umblu, ca să-­mi fie cât mai de folos, ca, după-­atâta cheltuială, să pot să văd cum sunt rânduielile din cer.
Străjerul îi întoarce spatele. Vine un copilaş bucălat, cu păr cârlionţat, auriu, bătând din aripioare, se uită, zâmbind la străin şi gângureşte:
– Te duc eu în târgul cerului; e aproape. Da’, numai dacă-­mi cumperi ambrozie.
Saloftiu: Îţi cumpăr, dacă n­-o fi scumpă. Mai am numai trei galbeni.
Copilul: Chiar atâta­-i preţul pentru două porţii; cumperi pentru amândoi.
Saloftiu (prinzându-­l de mână pe copil): Fie, mâncăm ambrozie.
Târgul. Lume multă. Tarabe, dughene. Vânzători cu te miri ce; o fetişcană cam negruţă strigă în gura mare că are un fir din barba împăratului… Saloftiu cumpără ambrozie, cheltuindu­-şi cei trei galbeni. Se plimbă cu copilul prin târg, făcând zâmbre.
Saloftiu (către copil): Am auzit că ar fi pe-­aici nişte grădini minunate, cu pomi plini de portocale, banane, smochine, curmale, mere, pere şi toate cele.
Copilul: Sunt. Dacă ai galbeni, poţi să­-ţi cumperi.
Saloftiu: Şi am mai auzit că ar fi aici un râu de lapte cu ţărmure de mămăligă.
Copilul: Dacă ai galbeni, poţi să mănânci, pe săturate, lapte cu mămăligă.
Saloftiu (ca pentru el): Da’, chiar aşa s­-o stricat lumea asta că, fără galbeni, poţi pieri-­n drum, chiar şi­-n cer?
Copilul: He!, dacă nu mai ai galbeni, să-­mi mai cumperi ambrozie, eu mă duc acasă. Nu te-­ntorci la poarta cerului?
Saloftiu: Nu încă. Mulţam de ortăcie.
Copilul: La bună revedere şi cu punga plină!
Saloftiu: Să te-­audă cel de sus!
Copilul: Cine, că sus nu mai e nimic. Aici e cerul.
Saloftiu: Halal de asemenea cer…
Se ciocnesc două caleşti ale unor înalte măriri cereşti; li se frâng câte­-o roată din spate. Saloftiu fuge acolo şi se înţelege cu vizitiul să dreagă roţile. Îşi foloseşte meşteşugul. E plătit cu trei galbeni. Se întoarce la poarta cerului, bate-­n ea şi, dinafară, îi deschide străjerul.
Saloftiu: Mă întorc acasă.
Străjerul (ca şi cum nu l­ar cunoaşte): Unde, acasă?
Saloftiu: Păi, unde, acolo-­n Ler, că doar ţi­-am spus din ce ţară sunt.
Străjerul (iarăşi prefăcându­se că nu-­l cunoaşte): Ai ţâdulă de­ntoarcere?
Saloftiu: N­-am. Da’, lasă­mă-­n pace, să merg la casa mea.
Străjerul (scrâşnind din dinţi): Fără ţâdulă nu se poate.
Saloftiu (se uită spre locul unde adineaori era bobul său. Pustietate. Îşi iese din fire): Unde-­i bobul meu?
Străjerul: L-­au mâncat caprele mele.
Saloftiu: Şi, acum, ce mă fac, cum mă duc acasă?
Se repezi la străjer, acesta scoase sabia din teacă şi i-­o puse-­n piept, răcnind:
– Stai pe pace, omule, că mă bagi în păcat.
Saloftiu: Domnule, fii bun şi nu mă-­njunghea, hai să ne înţelegem, ca­ntre oameni.
Străjerul (băgându­-şi sabia în teacă): Te ascult…
Saloftiu: Iaca, am trei galbeni, vinde­-mi vreo funie, pe care să cobor în lumea mea.
Străjerul: O funie e mai scumpă. Da’, iacă îţi vând un căuş de tărâţe – şi astea ar preţălui mai mult, însă mai las de la mine, că-­aşa trebuie: să-­l ajuţi pe cel nevoiaş.
Intră în cămăruţa de strajă şi-­i aduce tânărului un căuş de tărâţe. Acesta le înnădeşte într­-un otgon, pe care îl leagă de torţile cerului şi apoi coboară cu mare repeziciune. Pe la jumătatea drumului, tărâţele se termină; el prinde nişte ţânţari care îi dau târcoale în jurul frunţii; îi jupoaie, leagă peile una de alta şi iar coboară, astfel, ajungând jos.
Crainicul îl încununează pe Saloftiu cu laurii de aur.

din volumul Tărâmul nălucirii, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2003

Anunțuri

Un comentariu la “La priveala fermecată

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s