Fata Amurg

După ce rezolvă singurul pacient al zilei, un copil cu pulpa sfâşiată într‑un ţăruş, Eva intră în camera unde se odihnea Maria.
– Îmi pare rău, e timpul să te scoli. Castelul, viitoarea mea reşedinţă, se află în celălalt capăt al comunei. Vreau, dacă eşti de acord, să străbatem uliţa pe lumină. Să vezi şi tu cum se întorc sătenii de la câmp, osteniţi şi mirosind a soare, un spaţiu debordând de vitalitate: fierbe, se frământă, ce să mai zic, agitaţie peste tot. În aer, la sol, sub pământ zac atâtea energii…
Eva redevenise cea dragă Mariei. Calmă, surâzătoare, intercalând ici‑colo câte un detaliu hazliu, un pic de bârfă locală, părea că se bucură de fericirea simplă a unei vieţi sănătoase.
Era o seară de vară timpurie. Casele, înşirate ca în mai toate aşezările de la poalele munţilor, de‑a lungul unui râu cu ape repezi şi cu sclipiri metalice, erau mici şi albe. Uliţa îngustă nu permitea parcarea unei maşini. Aşa că Eva urcă autoturismul pe un podeţ, în faţa unei porţi. Coborând, Maria se uită de jur‑împrejur.
– Mi‑ai promis un spectacol al satului şi n‑am văzut nimic.
– Am uitat că e sfârşit de săptămână, iar sătenii, probabil, s‑au şi adunat la petrecere.
De dincolo de poarta închisă se auzeau paşi grăbiţi. O cheie se răsuceşte cu zgomot şi poarta glisează uşor, lăsând să se vadă o curte mare, o alee îngrijită care se termina chiar sub scara unei vile. Pe treptele din piatră albă de râu, aştepta un tânăr. Părea încurcat. Parcă n‑ar fi ştiut ce se cuvenea să facă. Să rămână acolo sau să pornească în întâmpinarea celor două femei? În cele din urmă, alergă spre poartă, dar nu pe aleea asfaltată, ci pe marginea ei, pe sub piersici. Eva făcu prezentările şi rămase neclintită. De fiecare dată era surprinsă de simţămintele ei pentru acest bărbat. De fiecare dată, şi se văzuseră vreme de şapte luni, zi de zi, de fiecare dată, deci, i se părea mai bine clădit decât îl păstra amintirea.
Observând cum Eva îşi schimba expresia, de la amabilitate la blândeţe, la amuzament, la uşoară iritare, Maria se grăbeşte să intervină, să rupă tăcerea.
– Am venit prea devreme?
Logodnicul, Toni Barbu, vorbeşte precipitat:
– Dimpotrivă, invitaţilor li s‑au şi…
Eva îl săgetă cu o privire iute. Toni amuţeşte. După o lungă pauză se adresează direct Măriei:
– Lângă ea mă simt năucit şi neînsemnat. Mă tem să nu greşesc şi fac numai gafe… Cum o să fie viaţa mea?
– De iad! zice Eva cu voce aproape dulce.
Mai ales vocea îl descumpăni pe Toni, căruia nu‑i mai rămase decât să le conducă în casă. „Hm! Proastă alegere a făcut. Băiatul e simpatic, dar Eva nu‑l iubeşte, nu‑l doreşte, îl vrea”, se gândi Maria, în timp ce se îndreptau spre intrare. Profitând de momentul în care Toni se repezise să deschidă uşa, îi şopteşte Evei: „Logodnicul tău e mistuit de pasiune. Mai ai timp să‑l cruţi. Nu te mărita cu el. Nu merită o astfel de osândă. El te iubeşte sincer, curat…” „Nu‑i mai purta de grijă. Îţi promit că am să‑l răsfăţ, că n‑am să‑l înşel, dacă astea au vreo însemnătate pentru consolidarea vieţii în doi…”
– Au sosit tinerii! Da’ v‑aţi lăsat aşteptaţi! îi întâmpină o femeie cu faţa lucind de grăsime.
Peste cincizeci de persoane se mişcau anapoda într‑o sală încăpătoare, ornamentată în fel şi chip. O masă îngustă făcea înconjurul încăperii, gemând sub povara platourilor pline, puse la întâmplare, sub mulţimea paharelor mici şi mari, dar nu lipseau nici sticlele pântecoase, pline şi viu colorate. Eva şi Toni sunt imediat asaltaţi, sufocaţi. Urmară o serie de pupături zgomotoase, strângeri de mână, exclamaţii rupte la jumătate, mângâieri fugare pe faţa lui Toni din partea trupei feminine; gesturi mute de admiraţie pentru Eva. Vacarmul se potoli abia când stăpâna casei, viitoarea soacră‑mare, bătu din palme:
– Gata! Să înceapă ospăţul!
– Da’ nu se cuvine, ciripiră într‑un glas femeile, n‑au sosit naşii…
– Cine zice asta?
Întrebarea venea din prag. O rostise un bărbat tânăr, cu trăsături imprecise, ţeapăn în costumul de o croială impecabilă, dar cu o privire teribil de explozivă. Lângă el se oprise cu graţie o brună decorativă. Purta o rochie din mătase mov, cu un decolteu generos. Părul lung, negru, era împărţit de o cărare şi iscusit răsucit într‑un coc înconjurat de câteva flori de cicoare, detaliu care aducea un exces de realitate.
– … strâmtoraţi de timp, încercă tânăra să se scuze.
– Lasă, dragă, nu‑i nevoie, acum picară şi logodnicii, că era gata‑gata să mă fac foc şi pară …
Stăpâna casei o sărută pe brună, iar tânărului îi luă mâna şi o păstră într‑a ei ca pe o captură de preţ.
Fără să mai repete cineva îndemnul, toată lumea se repezi în jurul mesei. La mijloc se aşezară Eva, Toni şi naşii. Maria, de care uitase până şi Eva, se pomeneşte chiar la colţul cel mai îndepărtat, dar de unde îi putea vedea bine pe protagonişti. Ciudat. Toate figurile îi păreau asemănătoare. Probabil pentru că toţi aveau aceeaşi preocupare: să îngrămădească în farfurii cât mai multe bunătăţi. Doar ochii naşului nu se opriseră nici pe pahare sau sticle, nici pe platourile pline cu gustări. Era vădit iritat. Ghicindu‑i proasta dispoziţie, bruna îi atinge uşor braţul. Lucru care nu‑i făcu nici o plăcere, dimpotrivă, cu o mişcare bruscă îndepărtă mâna femeii.
În salon se mai aprinseseră, între timp, şi alte lumini. Clinchet de pahare, discuţii, hohote de râs. Aerul era greu, aproape de ne respirat. Vârtejul de parfum se amestecase cu izuri de transpiraţie şi de băutură. Una dintre invitate se apropie de Maria, cu două pahare.
– Te‑am recunoscut! Am fost colege, un semestru, apoi te‑ai măritat. Ce mai faci?
O confunda, bineînţeles. Îi răspunse însă că treburile sale merg aşa – şi aşa.
– Da, acceptă femeia clătinând din cap, ocazie cu care imprimă cerceilor, nişte cercuri mari de aur, o mişcare pendulatorie. Timpul trece, noi ne schimbăm … bine ai făcut că te‑ai măritat şi ai renunţat la facultate. Profesiunea noastră e dificilă … Acum ce faci?
– Aştept şi eu să treacă, să se sfârşească petrecerea asta.
– Te‑nţeleg. Eşti sora doctoriţei sau cam aşa ceva…
– Cam aşa ceva, şi soră şi prietenă, să zicem.
– Prietenă! Ce fericire să ai o prietenă. Eu am o viziune foarte personală asupra prieteniei. Poate puţin exagerată, puţin brutală, dar …
Femeia ia de pe masă un pahar cu coniac. O îndemnă pe Maria să procedeze la fel, apoi aşeză paharele goale pe marginea unui butoi aflat alături, pe colţ. După ce mătură, preţ de câteva clipe, sala cu privirea‑i tulbure, îşi trase scaunul mai aproape şi reluă:
– Îţi place adunătura asta? Crema din Valea Cireşului… O cunoşti pe năşica? Nu? Până să fi venit doctoriţa, era standardul frumuseţii locale. Ei îi fusese, cu ani în urmă, distribuit rolul de logodnică, dar lucrurile s‑au schimbat. Fata n‑a reuşit să treacă de pragul bacalaureatului. Şi cât s‑au mai străduit părinţii, bunicii, unchii… Apropo, nu ţi se pare că se exagerează? Tot părintele, fie că odrasla lui este sau nu este dotată, o pune să facă studii superioare. Câte sacrificii, câte eforturi… Nici cu Toni n‑a fost uşor, a şi fugit de câteva ori de la institut, dar până la urmă l‑a terminat. A ieşit un fel de diplomat pentru probleme estetice, produse industriale, pe scurt, pictor decorativ, sau vitrinier. Foarte bine, şi de asta e nevoie, dar bătrânii vor mai mult. I‑au cumpărat casă şi un atelier la oraş, vor să deschidă expoziţii, să devină celebru. Cu ce? în afară de nişte peisaje, a mai executat câteva schiţe… nud, i‑a pozat năşica …
O fată le întinde o tavă cu sărăţele. Maria refuză. Oaspeţii se împărţiseră în grupuri. Discuţiile erau din nou zgomotoase. Nu mai era destul aer. Becurile, tuburile de neon scânteiau. Feţele oamenilor luceau şi ele. Maria şi însoţitoarea ei, care îşi întrerupsese monologul ca să ronţăie sărăţele, porniră printre grupuri, ca nişte umbre. Cineva deschisese o uşă, dar nu spre afară, ci spre bucătărie, de unde venea un aer şi mai încins. Se auzeau şi nişte apostrofări sufocate. „Cine sunt oamenii aceştia?” se întreabă Maria, aşteptând nerăbdătoare ca volubila femeie să înghită ultimele pătrăţele de aluat uscat. „I‑am mai văzut…” Da. Îi văzuse dimineaţa, în gară. Erau, aici, aproape toţi cei care coborâseră odată cu ea din tren. Navetiştii. Rămăseseră o sâmbătă la Valea Cireşului, să nu scape ocazia unei petreceri. Din nou, fata cu tava plină de sărăţele. Însoţitoarea Măriei refuză:
– Ajunge, drăguţă! Vezi, luni să solfegiezi corect. Auzi?
Fata face semn din cap că a înţeles şi se depărtează.
– Deci, eşti profesoară de muzică?
– Pe dracu’! Engleză. Pentru completarea orelor, fac şi puţină muzică … Lasă, e bine. Ce‑ţi spuneam? Am o profesiune grea … O vezi pe doctoriţă? Se uită la noi sau peste noi? Doar ea ştie unde … Nu e prea iubită în satul ăsta. Excesiv de mândră. Acum, că a pus mâna pe Toni, i s‑au înmulţit şi duşmanii. Năşica o s‑o ierte, e fată deşteaptă, dar n‑o iartă naşul, veterinarul, căruia se mai scurg ochii după ea … Doamne, cum se mai schimbă lumea! Câte se mai pot întâmpla până şi într‑o comună ca asta. Veterinarul o iubeşte pe doctoriţă. Toni tot pe ea o vrea, năşica spera să se mărite cu Toni, părinţii lui Toni decid că a sosit timpul ca în familia lor să intre un intelectual, pun şi ei ochii pe doctoriţă şi sunt fericiţi că singurului lor moştenitor i s‑au aprins călcâiele după ea. Cum năşica le sta oarecum în cale, tot satul o considera logodnica neoficială a lui Toni, îl „conving” pe veterinar şi, până la urmă, educatoarea, în loc să fie doamna pictor, este doamna doctor. Lovitură dublă, înlăturat şi principalul rival din calea fericirii lui Toni. Doctoriţa nu iubeşte pe nimeni… Haide s‑o bârfim puţin: fruntea înaltă încadrată de un păr bogat, trăsăturile regulate, chiar foarte regulate, buzele conturate, pline, scot la iveală mai mult dorinţa de a şoca decât tărie de caracter. Cele două gropiţe sporesc farmecul obrajilor rotunzi şi totuşi, pentru a fi frumoasă pe ansamblu, îi lipseşte, îi lipseşte… Ştiu ce! O expresie mai puţin trufaşă, dacă nu răutăcioasă… Cu toate astea, e prea bună pentru Toni… S‑a lăsat momită de zestrea băiatului… Apoi, speră că, în toamnă, va obţine un post într‑o clinică… Se poate, sunt sigură că aşa o să fie, dar se mai pot întâmpla şi altele. Ţine minte ce spun eu, naşul îşi roade unghiile, a intrat la bănuială, i se pare că a fost tras pe sfoară…
Maria o zăreşte pe Eva în celălalt capăt al salonului făcându‑i semn. Îi mulţumeşte profesoarei pentru companie şi se strecoară printre oaspeți.
– Maria, ce voia de la tine decana de vârstă a fetelor bătrâne? Ţi‑a prezentat cronica satului?
– E o fină şi bună observatoare…
– Sunt de acord! Spune, Fata Amurg, ţi‑am făcut un bine chemându‑te? Te simţi mai puţin singură?
Eva zâmbea. Un zâmbet palid, ca lumina lunii. Părea obosită, ori poate chiar puţin ameţită de băutură. Repetă cu vocea ei joasă, caldă, de neconfundat:
– Fata Amurg… Când te numesc aşa, sunetele se întorc la mine ca o muzică de pe alte tărâmuri… Au fost primele cuvinte rostite de mine după trei zile de legănare între moarte şi viaţă, la reanimare. Pentru tine, trei zile de veghe la patul meu, dar în care a trebuit să mai rezolvi şi atâtea treburi legate de înmormântarea ălor mei… Ca să vezi cum aranjează destinul lucrurile: tu să te afli în tren, să cobori, să mă recunoşti, să mă însoţeşti…. Un scenariu ieftin, de prost gust, dar adevărat. Hm! trei zile pline pentru tine şi tot atâtea de absenţă totală, deci pierdute, pentru mine. Ştii, uneori mă gândesc că în acele zile aş fi răsturnat munţii, aş fi întors cursul apelor, m‑aş fi putut îndrăgosti… Trei zile pierdute… La capătul lor am avut un vis foarte straniu pe care nu ţi l‑am povestit pentru că n‑am prea avut chef să‑l retrăiesc… Se făcea că străbăteam un codru ca‑n poveste. La dorinţa mea copacii, ierburile, păsările codrului se preschimbau în case ştiute, în maşini, în trenuri, în oameni cunoscuţi, în obiecte personale care‑mi aparţinuseră mie şi familiei. După trecerea mea, deveneau monumente. Înţelegi? Lăsam în urmă o pădure de amintiri, adică viaţa de până atunci, trecutul. Monumentele se adunau, erau tot mai multe şi mă apăsau din spate. Deşi codrul părea fără de sfârşit, ştiam că odată şi odată o să ajung la capăt. Capătul lui trebuia să fie un luminiș. Mă temeam să ajung la el, dar mă şi grăbeam curioasă să aflu ce este mai departe. Mai ştiam că, în cazul în care m‑aş fi întors, fie şi numai pentru o clipă, să văd monumentele, eu însămi aş fi devenit trecut… Parcă vream, parcă nu vream… Până să mă hotărăsc, am şi întrezărit luminişul. Era orbitor. Am strâns pleoapele şi totul s‑a destrămat. Beznă. În mine nu mai găseam întoarcere, rătăcisem drumul. Mă şi pregăteam să devin monument în acel luminiş, când am simţit, mai mult decât am auzit, o chemare: Eva! Eva! Eva! Sunetele mi se păreau ciudate. Dar m‑am agăţat de ele. Cu prudenţă am ridicat genele… Mai ţii minte? Patul în care zăceam era aşezat sub fereastră. O fereastră mare, prin ea lumina amurgului intra nestingherită. O lumină cumplit de liniştită, caldă, violetă, oranj, mov… Şi în acea beţie de culori te‑am zărit pe tine, Maria, tu şi amurgul trimiteaţi spre mine semne de acceptare, de înţelegere, de întâmpinare. Atunci, cu ultimele puteri sau cu primele, pentru că nu‑mi aminteam numele tău, ţi‑am zis: „«Fata Amurg», părăsesc codrul întunecat pentru luminişul însorit…” Da, visul de atunci…

fragment din romanul Fata Amurg, Corina Victoria Sein, Editura Facla, 1987