Arhive zilnice: 20/07/2015
Eneida
Cântul III
Cum hotărâseră zeii, Asia fu răsturnată.
Se prăbuşise ginta lui Priam nevinovată,
Iar Ilionul superb zăcea acum ca-n mormânt;
Troia lui Neptun, oraşul întreg fumega la pământ.
Noi ne purtăm după-ai zeilor sorţi, gătiţi să plecăm
Şi în exil, cum fusese prezis, pustiu să aflăm.
Lângă Antandros în Frigia stăm o vreme din cale,
Flotă acolo ne facem, sub muntele Ida, pe-o vale;
Nu ştiam unde ne-mpinge Destinul să pribegim,
Nici ce locuri ne-aşteaptă unde ni-e dat să oprim.
Dă poruncă pentru plecare părintele-Anhise;
Pânzele-n vânt, la-ntâmplare, căci primăvara venise.
Ţărmul şi portul ştiut în urmă ne rămăsese;
Plânsul ne-a podidit pe unde Troia fusese.
Eu peste mări am pornit în exil cu tovarăşii mei,
Zeii cetăţii, penaţii şi fiul alături de ei.
Nu prea departe-acostăm într-o ţară vitează, bogată,
Vaste câmpii arate de traci, pe care odată
Asprul Licurg stăpânea; cât Troia fusese în floare,
Noi am legat, ca vecini, ospeţie între popoare.
Tot urmărit de soarta vrăjmaşă, aici m-am oprit
Şi pe o coastă ferită prima cetate-am zidit.
Nume i-am dat Eneada, aşa am numit-o chiar eu,
Căci am dorit să se cheme asemeni cu numele meu.
Tocmai făceam o ofrandă şi mamei şi celorlalţi zei,
Ca să ajute lucrarea la care pusesem temei.
Taur strălucitor adusesem pe ţărm, să-l jertfesc,
Mă pregăteam să-mplinesc ritual pentru tatăl ceresc.
Pe un dâmb lângă noi se-nălţa un corn cu nuiele,
Crengi ţepoase de mirt crescuseră-alături de ele.
Ramuri verzi să aduc pe altar îmi vine în gând,
Şi mă apropii, mlădiţe de-acolo să smulg încercând,
Însă zăresc – mi-e greu şi să spun – ceva monstruos:
Când rădăcina la prima nuia se smulge de jos,
Se preling de pe ea nişte picuri negre de sânge,
Pete se fac pe ţărână. O groază-ngheţată mă strânge,
Frica-mi răceşte sângele-n vine. Încerc încă-o dată;
Vreau să scrutez grozăvia, dacă din nou mi se-arată.
Trag de mlădia tulpină din nou, un alt copăcel:
Sângele negru iarăşi ţâşneşte prin coajă din el.
Sufletul mi se-nfioară, încep să invoc cu ardoare
Nimfe campestre, pe Marte Gradivul, stăpân pe ogoare,
După al geţilor crez; cinstindu-i cum se cuvine,
Să ne ferească de rău, să-ntoarcă vedenia-n bine.
Mă încordez şi mai tare, să smulg o nuia din mănunchi
Şi, în nisipul din faţă, vârtos mă proptesc în genunchi.
Oare să spun, ori să tac? Se-aude-n adâncuri un freamăt,
Care-n urechi îmi ajunge ca voce sau plâns, ca un geamăt:
„Poţi tu, Eneas, pe-un nefericit să-l sfâşii aşa?
Pe acel ce zace-n mormânt încearcă-a-l cruţa!
Neprihănitele braţe să le fereşti de păcat!
Nu-ţi sunt străin, din Troia cândva şi eu am plecat.
Sângele nu-i de pe crengi, aici sunt eu, Polidor,
S-au aşternut peste mine lăncii de fier, în răzor.
Creşte acuma din mine lan de săgeţi! Să te duci!
Lacom şi crud este locul; oriîncotro s-o apuci!”
Nedumerit m-am oprit, cu mintea cuprinsă de frică;
Glasul se-nfige-n gâtlej, iar părul în sus se ridică.
Priam, sărmanul, cu-nţelepciune, pe unul din fii,
Scos din cetate pe-ascuns şi-ncărcat cu mari bogăţii,
Îl trimisese la regele trac, ocrotire să-i dea.
Troia era-mprejmuită, bătrânul rege vedea,
N-avea nădejde-n armata dardană. Tracul primeşte,
Dar când teucrii-s înfrânţi şi norocul îi părăseşte,
La Agamemnon se duce, urmându-l pe-nvingător.
Calcă tot ce e sfânt, îl ucide pe Polidor,
Crima îl şi-mbogăţeşte. Biete suflări pieritoare,
Aurul cât vă momeşte, cu faţa lui sclipitoare!
Când, în sfârşit, mă scutur de teamă, pe toţi îi adun,
Tata, fruntaşii şi despre vedenia sacră le spun.
Cer să-şi arate părerea, toţi într-un fel au gândit:
Să părăsim de îndată acest pământ pângărit,
Care-a trădat ospeţia; pânza s-o-ntindem în vânt.
Strângem pământul grămadă la Polidor pe mormânt
Şi săvârşim funeralii; manilor lui, la altar,
Panglici albastre şi cipricii negri i-aducem în dar.
fragment din Cântul III, Emeida, Publius Vergilius Maro, traducere de Ecaterina Andreica, 2014, Ed. Excelsior Art
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 