Amurgul sublim


SENTIMENTELE

Eram încă elev de liceu, un adolescent, când muri bunicul, un tăietor de sare, în salinele oraşului meu. Cum, în noaptea aceea, mă găseam drept singurul bărbat în familie, bunica mă chemă la patul celui mort subit de inimă şi mă imploră să‑l îmbrac pe bunicul în haine curate, ca să nu i se răcească trupul şi să înţepenească. Mama mă trimise degrabă, speriată, la căpătâiul celui dus. În mine, iniţial, se creă oarecare tulburare şi avui un recul interior. Stătui pe gânduri, ca paralizat, oleacă, de o stare nedefinită, apoi, când o văzui pe bunica, plânsă, cu lumânarea tremurându‑i în mână, a cărei flacără pâlpâia în întunericul afund al odăii, trecui peste orice inhibiţie şi teamă şi mă apropiai, aplecându‑mă, peste trupul, cald încă, al bunicului. Era ud de o sudoare care se răcea pe el, o dată cu întreg corpul. Îi scosei cămaşa leoarcă şi lungă de noapte, şi‑l îmbrăcai cu o alta, albă, curată, de duminică. Mă străduiam să fac totul cum trebuie. Şi nici nu tremuram, nici nu eram dezgustat de trupul moale, flasc, ce se răcea, treptat, sub mâinile mele sprintene. Păream foarte stăpân pe mine. Abia când sfârşii totul, realizai că bunica stătuse tot timpul ţeapănă în spatele meu şi că icnea de un plâns mistuitor, dar că eu nu auzisem deloc acel plâns, şi, abia atunci, după lucrarea mea plină de dibăcie, fiind atât de stăpân pe mine, deodată, căzui pradă unui frison lung şi îmi dădui seama că înveşmântasem trupul stins, eliberat de duhul vieţii, al bunicului meu mort.
Nu mai ştiu dacă, la anii aceia, îmi dădeam seama că moartea se putea defini drept un mare mister al naturii. Aşa cum şi naşterea părea să fie un mister. Nu ştiam încă descoperi şi analiza resorturile misterioase ale naturii umane şi acest ultim hotar de trecere de la existenţă la „altceva”, la stingere. Nici măcar nu ştiam, încă, la anii mei, dacă era cazul să mă înspăimânt de tragismul dispariţiei pământene a fiinţei umane. Bunicul, după suferinţele avute, părea să‑şi fi găsit liniştea. Asta spunea bunica, asta spunea şi preotul, asta simţeam şi eu, atunci. După cum, în faţa trupului, în ultima fază a vieţii, chiar a mamei mele, moartă la o clinică din oraşul unde trăiam, realizasem, la fel, că ea îşi găsise în sfârşit liniştea, după decenii de suferinţe fizice şi deziluzii amare. Mai târziu, în faţa morţii unor apropiaţi ai mei, am putut însă medita în alt fel, la faptul că, pentru ei, acel pas uriaş şi hotărât al trecerii „dincolo”, ar fi putut să însemne un început, iar nu un sfârşit. Ba mai mult. Asistând la dispariţia unui om apropiat mie, ea, moartea, nu mi s‑a mai părut drept o nenorocire, ci, mai degrabă, o şansă. Deoarece moartea nu arăta pentru el drept o pedeapsă, ci un mijloc de eliberare de răul şi întunericul moral în care respectivul trăise până atunci. În fond, de ce ne‑am teme de moarte, începeam să‑mi spun eu de la o vreme. În fond, când tinereţea s‑a stins, când apelurile vieţii vin până spre noi tot mai rare şi tot mai fără de folos, ce pierdem acceptând plecarea aceasta definitivă? Ce pierdem dacă vom coborî la această staţie terminus a vieţii? De ce întreg acest tapaj, în faţa unui mister care se repetă în fiecare zi, fără ca noi să vrem să desprindem ceva din el în fiecare zi? De ce ne‑am preface mereu? De ce ne‑am teme mereu? De ce ne‑am ascunde mereu de ceva ce aste… ca lumina zilei? Moartea? În fond, citiţi toate paginile jurnalelor. Pline cu decedaţi. Cu oameni iubiţi de noi. Cu fiinţe fermecătoare. Tinere. Bătrâne. Copilăroase. Infame. Brusc dispărute dintre noi. Cei iubiţi sau neiubiţi de noi mor. Aceasta e realitatea cea mai frapantă a… vieţii. Şi noi vom muri. Şi noi ne vom înscrie printre ei. Doar că omitem aceasta. O amânăm. Nu o discutăm. E firesc. Ce ne‑am face dacă am celebra moartea, iar nu viaţa? Oricum, vrem nu vrem, recunoaştem sau nu, murim câte puţin cu fiecare zi. Cu fiecare ceas. Devenim alţii cu fiecare clipă. Această devenire, această schimbare, această prefacere, bănuită sau nu, e, în fond, tot un fel de moarte. În rate. Această trecere a copilului în adolescent, a adolescentului în om matur, e tot o moarte. Adică o schimbare. Între multe alte schimbări ale vieţii planetei şi a universului. Bobocul, de pe creangă, nu devine fruct? Omida nu piere, ca să devină fluture? Iar fluturele, minunea firii, nu piere, după câteva ceasuri sau zile? Lumina noastră, lumina din noi, nu piere, tocmai când alta se aprinde într‑un nou născut? Care intră pe poarta lumii când noi ieşim? Fiinţa lui nu se întrupează în ceva nou şi viu, când tu tocmai treci în humă, dizolvându‑te în elementele primordiale din care ai fost creat? La ce bun atunci înfricoşarea, disperarea, împotrivirea? Când ţi se atrage limpede atenţia că monologul tău de‑o viaţă a luat sfârşit?
Poate că moartea noastră nu este numai un mister, dar ea este totuşi şi un destin. Şi un tribut dat acestui destin al nostru. Poate că moartea e un amurg sublim. Singurulamurg, de altfel, pe care îl mai putem vedea cu adevărat. Şi, atunci, de ce ne‑am nelinişti? Am fost şi noi un om. Cu toate ale lui. Şi asta spune despre noi totul. Dar, acum, a sunat ceasul să plecăm împăcaţi. Atunci, să o facem. Fără teamă. Cineva, „acolo”, ne aşteaptă. Cu o iubire fără de sfârşit.

din volumul Sentimente, Ion Arieșanu,  Editura Excelsior Art, 2010

Minima latina / R


minima latina

Radix omnium malorum avaritia est.
Lăcomia este cauza tuturor relelor.

Rara est concordia formae atque pudicitiae. (Iuvenalis)
Este rară îmbinarea dintre frumuseţe şi pudoare.

Rationale animal est homo. (Aristotel, la Seneca)
Omul este o fiinţă raţională.

Ratio omnia vincit. (Manilius)
Raţiunea învinge totul.

Rebus angustis animosus atque fortis appare. (Horatius)
Să întâmpini curajos şi puternic împrejurările grele.

Recti apud nos locum tenet error, ubi publicus factus est. (Seneca)
Minciuna ţine loc de adevăr la noi, unde a devenit o deprindere publică.

Rectum iter, quod sero cognovi et lasso errando, aliis monstro. (Augustinus)
Calea cea dreaptă, pe care am cunoscut-o târziu şi rătăcind istovit, le-o arăt şi altora.

Rem tene: verba sequentur. (Cato Senior)
Stăpâneşte subiectul: cuvintele vor urma.

Repetitio est mater studiorum.
Repetarea este mama studiilor.

Rerum natura sacra sua semel non tradit.
Natura nu-şi dezvăluie dintr-o dată tainele sale sacre.

Res humanae fragile caducaeque sunt. (Cicero)
Lucrurile omeneşti sunt firave şi trecătoare.

Res severa verum gaudium. (Seneca)
O situaţie dreaptă este o adevărată bucurie.

Ridendo dicere verum. (Horatius)
Să spui adevărul cu seninătate.

Rursus resurgens, saevit amor. (Vergilius)
Renăscând din trecut, iubirea arde mai tare.

din volumul Minima latina, culegerea și traducerea de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

IF IT WAS TO BE


COPERTA CAPCANE

I’m getting out of the freezing water
and my body bends
towards the inside where love’s outfitlies…

Only poison hidden underneath?

It hurts me –
this world’s willingness to tear the mantle apart
making it into wings.

I choose to keep the light alive
light meant to burn in earthen lamps,
to protect my appearance
on which absence has left its marks
in shady waterfallspoisoned
by an internal aura
melted by now into illuminations and unbounded desires
that may give salvation
when the night will lie defeated
by the imminent daylight…

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici