Adolescență suspendată / Ziua începe la răsăritul soarelui


adolescenta suspendata

(…)

Priorităţile vor rămâne mereu şi mereu importante?
Există, ascuns pe undeva, vreun motiv, vreun factor accidental care să le transforme în neînsemnate, aducându‑mi, totodată, mirarea în faţa numeroaselor lucruri de la sine înţelese şi, chiar ceva mai grav, o dominare a Eului, fără să fiu sigură ce va trage după sine căderea sau înălţarea?
Sau, înţelepciunea, forţa, dorinţa vor fi suficiente pentru a naşte sau renaşte în mine dorinţa de a scăpa din capcană?
Răspuns pozitiv!
Pentru că voi şti să iau din cauze şi din efecte acea parte care colorează existenţa.
Existenţa!
A exista înseamnă a trăi, iar pentru a trăi am nevoie de ceva mai mult decât rătăcirea voluntară prin întortocheatele şi nemiloasele semne de întrebare.
Am imperios nevoie de o solidă ancorare în realitatea spaţiului în care mă aflu, în realitatea încercărilor la care mă supune viaţa şi, nu în ultimul rând, am nevoie de un stimulent banal, cum este o ceaşcă de cafea şi, poate, de a redescoperi un adevăr simplu şi tonic: niciodată nu suntem singuri, dacă, se înţelege, avem darul divin de a percepe, de a accepta aşa ceva…
Şi?
Orice este posibil!
Specific felului meu de a fi: cultiv optimismul. Optimismul vine odată cu amplificarea dorinţei.
Dorinţa, în opinia mea, este un fruct proiectat în viitor. Ea trebuie să fie spontană, adâncă, în nici un caz căutată. Eu percep dorinţa ca pe o avere personală netransmisibilă: nu am dreptul să o înstrăinez. Ea trebuie doar împlinită.
Mă aflu aici pentru a bea o cafea.
Băruleţul, cu pereţii acoperiţi cu tablouri executate în cel mai desăvârşit stil naiv, înfăţişând o suită de peisaje, cu un televizor spânzurat de un dispozitiv metalic, aproape de tavan, care aruncă nişte imagini neclare ale unui spot publicitar şi cu câteva măsuţe înconjurate de scaune confecţionate din nuiele, nu este locul în care aş vrea să fiu… În plus, ieşirea intempestivă a tinerelor, în momentul în care încercam să mă apropii de ele, faptul că, de câteva minute bune, nimeni nu mă întreabă ce vreau, nu mă încurajează.
Am ajuns, oare, prea devreme?
Nu. Uşa era larg deschisă. Atunci?
Poate că aşa trebuie să fie atmosfera într‑un bar care funcţionează în incinta unui spital, frecventat de medici, asistenţi, pacienţi şi vizitatori.
Solemnitatea rece instalată aici, în detrimentul veseliei senine specifice locaţiilor de acest gen, să însemne ceva?
Cu siguranţă.
Ce? Nu ştiu! Dar am să aflu.
Optimism cosmic.
Din spatele paravanului, după care dispăruseră tinerele, se aud zgomote de veselă. Ele continuă şi după ce una dintre tinere, vine spre mine şi mă invită, cu un gest tăcut, să iau loc la o masă plasată sub fereastra dinspre miazăzi.
– E cea mai bună masă… În plus, ai o vedere superbă, vezi parcul şi o bună parte din panorama cartierului… Un suc? O cafea?
– Un suc şi o cafea…
– Eşti cam palidă. Ai mâncat ceva?
– Nu…
– O.K.! Vrei o omletă?
– Nu cred că…
– Fără comentarii! După cum arăţi, stomacul ţi s‑a transformat într‑un ghemuţ dureros. Nu‑l lăsa să‑ţi controleze viaţa. Ai venit pentru interviu?
– Nu…
– Atunci eşti studentă…
– Nici! Sunt aici cu familia…
– Cu familia?
– Da! Tata şi sora mea au suferit un accident…
– Îmi pare rău, sincer… Să ai încredere în medici, dar mai ales să crezi în miracole… O să‑ţi pregătesc ceva mai consistent. Bine?
Nu am energia necesară pentru a mă împotrivi şi nici nu doresc să o contrazic pe amabila ospătăriţă.
– Aşază‑te! Între timp, încearcă să admiri priveliştea şi nu uita: fiecare zi începe la răsăritul soarelui… Iar pentru noi, există încă o dimineaţă luminoasă. O.K.?
Cuvintele fetei fac minuni.
Pe loc, cu toate simţurile mele, sunt transpusă în clipa suspendată de zâmbetul optimist, sănătos, simplu, adevărat, tonic, al interlocutoarei. Mă regăsesc în atmosfera de primăvară. Clipesc din ochi în soarele care străbătea prin fereastra deschisă şi mă abandonez în baia de lumină.
Curând, foarte curând, dau buzna în bar un grup de tineri. Apoi şuvoiul încă neclar al câtorva replici amuzante schimbate între ei, în timp ce se şi instalau în jurul meselor, mă face să constat: ei trăiesc intens, pe deplin, trăiesc timpul lor…
De ce timpul lor nu ar putea să fie şi timpul meu?
Dintr‑o dată, mi‑e foarte frică să nu rămân în afara timpului lor.
Sunt de‑a dreptul fericită când mă trezesc în faţă cu un platou şi aud vocea prietenoasă a ospătăriţei, îndemnându‑mă să nu‑l supăr pe bucătar şi fac ceea ce ar face orice fată cuminte: să mănânce tot ce i se pune în faţă.
– Priveşte în jur şi o să te simţi mai puternică! Ascultă‑mă pe mine, am ceva experienţă…
– Hei, strigă un tânăr, cea mai frumoasă barmaniţă, ne acorzi şi nouă o clipă din viaţa ta? Vrem cafea, multă cafea şi un surâs…
– Aşteaptă! Dacă te grăbeşti, fă paşi până la automat şi serveşte‑te singur…
– Ai vrea tu!
Mă simt vinovată.
– Scuză‑mă. Nu vreau să ai neplăceri…
– Ce spui? Fii serioasă! Sunt nişte băieţi grozavi, studenţi la medicină, dar le place să fie „alintaţi” din când în când cu câte un refuz pe jumătate… Înţelegi? O.K.! Îţi las nota, plăteşti la casă şi eu mă ocup de gălăgioşii ăştia.
Societatea în miniatură a „năvălitorilor” se manifestă în continuare ca o grupare fără griji, hotărâtă să beneficieze de libertăţile utilizabile oferite atât de ziua ce se anunţă luminoasă, la propriu, cât şi de atributele propriei lor tinereţi. Îi privesc cu admiraţie, dar şi cu un strop de invidie: eu n‑am să ştiu niciodată să mă las „pradă” unei astfel de descătuşări… Trebuie să fie teribil să porneşti la drum, în fiecare dimineaţă, fără să te gândeşti că, undeva, stă deasupra capului tău, gata să cadă, „drobul de sare”.
Ei sunt tineri.
Eu sunt o adolescentă care, conform normelor impuse de viaţă, mă îndrept spre cea mai frumoasă etapă a existenţei mele: tinereţea. Trecerea se va face cu sau fără acordul meu. Întrebarea este: cum?
Exclamaţii scurte, ascuţite de bucurie, sparg aerul începutului de zi, semn că entuziaştii mei comeseni redescopereau plăcerea de a se afla împreună înainte de a se împrăştia pe culoarele şi prin saloanele spitalului. De aceşti oameni atât de diferiţi sunt, cred, aş fi tentată să mă apropii. Poate, cu timpul, aş putea să notez în jurnalul meu: Iată, am descoperit familia mea spirituală!

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anunțuri

7 comentarii la “Adolescență suspendată / Ziua începe la răsăritul soarelui

  1. ”Optimismul vine odată cu amplificarea dorinţei. (…) încearcă să admiri priveliştea şi nu uita: fiecare zi începe la răsăritul soarelui… Iar pentru noi, există încă o dimineaţă luminoasă. O.K.?
    Cuvintele fetei fac minuni”.
    Frumos scris, ca de altfel toate fragmentele din Adolescență suspendată. Ador optimismul deși nu am fost o optimistă pe cât mi-aș fi dorit, dar optimismul m-a ajutat în viață.
    O după amiază plăcută !

    Apreciază

    • Ce pot să spun? Am încercat să atribui personajelor caracteristici cât mai „umane”, să cunoască, să-și dorească să trăiască o viață care să nu pară doar poveste.
      Îți doresc o săptămână cât mai reușită.

      Apreciază

  2. Cel ce doreşte şi obiectul dorinţei…oare au lagatură cu cel ce ESTE ?!
    Răspunsul la această întrebare va fi o mare descoperire transformatoare, dar nu este urmarea unui raţionament cerebral. Easpunsul este SIMŢIRE, este intuiţional.

    Apreciază

    • Să fie dorința și obiectul dorinței un „produs” al celui care există și care își proiectează un vis într-un viitor posibil? Dacă da, logic, legătura despre care vorbești există.
      Există prin efect, prin capacitatea fiecăruia de a selecta opțiunile logice de împlinire a dorinței prin forța rațiunii, prin dimensiunea satisfacție sau a eșecului…
      Intuiția rezidă în puterea conștiinței de a descoperii complexitatea trăirii afective, în ceea ce simțim odată dorința împlinită…

      Dorința mea, în această clipă, este aceea de a aștepta, nerăbdătoare, răspunsul tău care, cu siguranță, îmi va înlesni calea spre …descoperirea transformatoare”.
      O seară plăcută!

      Apreciat de 2 persoane

      • DA ! Aşa este, ai prins ideea dar n-ai dus-o până la capăt, iar capătul este transformator. Pentru a te transforma trebuie să te predai Existenţei, nu este nevoie de nimic în plus Tu…eşti de ajuns.
        În spatele dorinţei stă plăcerea, iar pe această „plăcere” s-a structurat societatea. De ce oare plăcerea a ajuns o „necesitate” , când ştim că cealaltă faţetă a monedei este suferinţa, nu poate exista una fără cealaltă ?! Etapele plăcerii sunt senzaţia, contactul şi dorinţa. Dorinţa de a repeta plăcerea duce la suferinţă. Frica ne va face să fim îngrijoraţi, pentru cazul în care ni se refuză dorinţa, cum suntem îngrijoraţi să nu pierdem ce avem. Asta se petrece în cazul geloziei, care reprezintă frica de a pierde ceva ce ne-a produs plăcere, siguranţă în posesiune, confort.
        Nu trebuie să renunţăm la plăcere, va trebui însă să înţelegem semnificaţia acesteia. Atunci viaţă va FI bucurie, dar nu trebuie „gândită” bucuria. Bucuria este imediată, spontană, când ne gândim la ea o transformăm în plăcere.
        Trăirea în PREZENT este cheia care va transforma dorinţa…plăcerea în trăirea frumosului negândit, fără a urmări plăcerea pe care aceasta ar putea s-o procure.
        Analizând dorinţa o vom descoperi manifestându-se ca dorinţă de poziţie socială, propietate, putere, avere, nemurire, de a fi iubit… Va trebui să înţelegem CE este dorinţa. Numai astfel o vom transcede fără să înlocuim un obiect al dorinţei cu un altul. Acum, când nu suntem mulţumiţi, sau suntem sătui de un anumit obiect al dorinţei, nu facem decât să căutăm să-l înlocuim cu un altul. Oricât am rafina, am eleva, innobila obiectul dorinţei, aceasta rămâne tot dorinţă, adică continuarea conflictului.
        De fapt dorinţa este simbolul, senzaţia legată de obiectul dorinţei ce trebuie obţinută. Acest simbol poate fi orice mă face să simt plăcere, de la o idee…la un inel, de la o imagine…la o maşină. Când mă satur, schimb obiectul dorinţei. Las de o parte vechiul şi mă „agăţ” de ceva nou.
        Acest proces este mintal, iar toate obiectele dorinţei converg într-un centru, care este ego-ul. Acest centru trebuie dizolvat, nu dorinţa în sine. La rândul ei speranţa, care este viitor, generează frică, tensiune, care întăresc ego-ul.
        Vom constata că mintea a devenit un proces mecanic al memoriei. Astfel vom înlocui obiectele dorinţei, căutând noi senzaţii, noi plăceri. Mintea ne va proiecta din memorie simboluri ale senzaţiei. D-zeu, dragoste, patrie…toate acestea sunt simboluri care vor produce senzaţii în minte, iar aceasta le va proiecta. Mintea se află în goana după experienţe, ea gândeşte în senzaţii, nu lasă experienţă să fie spontană, creatoare. Mintea se va ocupă numai de trecut. Ea proiectează ideea de D-zeu, de adevăr, de patrie…ea nu poate deveni creatoare, doar proiectează senzaţii. Acesta este un proces al dorinţei, o activitate de rutină legată de trecut.
        Mintea va trebui să se elibereza de dorinţa, de senzaţie. Creativitatea nu este dorinţă, senzaţie, la fel şi realitatea.
        Mintea încearcă să fugă de neplăceri şi caută plăcerea, bucuria, pe care doreşte să le ţină cât mai mult. Dar procedând astfel nu face decât să trăiască în trecut recurgând la memorie, la ce ştie.Noul nu este perceput ca nou, nici realitatea. Mintea=senzaţie>dorinţa>rutină. Noul nu are cum să se manifeste. Va trebui să renunţăm la acest fenomen repetitiv, mecanic. Mintea vrea tot mai mult şi acumulează simboluri, cuvinte, imagini care produc senzaţii.. Ne lăsăm seduşi de cuvinte, obiceiuri, condiţionări, prejudecăţi, iar NOUL, REALITATEA nu pot pătrunde. Dorinţa are o mică importanţă în viaţă. Dincolo de nevoile fizice, orice dorinţă de mărire, virtute, etc. va cimenta ego-ul. Mintea este capabilă să recepteze noul, iar NOUL nu are de a face cu senzaţia. El nu poate fi recunoscut sau retrăit. Creativitatea apare fără ajutorul memoriei. Acum putem vorbi de realitate şi ne întoarcem de unde am plecat această discuţie.
        Observatorul eşti TU, obiectul observaţiei este NOUL, realitatea. Că să FII în această realitate între tine şi obiectul observaţiei nu trebuie lăsat spaţiu, spaţiu care înseamnă timp, iar timpul înseamnă memoria trecutui mort. Prezentul este atemporal, este însăşi ETERNITATEA. Când nu suntem spontani, atunci lăsăm spaţiu de manifestare pentru timp, iar memoria va aduce vechiul, comparaţia… Unicitatea prezentului veşnic nou, atemporal, etern… se pierde…Când gândeşti prezentul, o faci cu armele trecutului şi atunci acesta va fi pierdut.
        Nu ştiu dacă am fost clar, pe cât de… lung?!

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s