(…)
Priorităţile vor rămâne mereu şi mereu importante?
Există, ascuns pe undeva, vreun motiv, vreun factor accidental care să le transforme în neînsemnate, aducându‑mi, totodată, mirarea în faţa numeroaselor lucruri de la sine înţelese şi, chiar ceva mai grav, o dominare a Eului, fără să fiu sigură ce va trage după sine căderea sau înălţarea?
Sau, înţelepciunea, forţa, dorinţa vor fi suficiente pentru a naşte sau renaşte în mine dorinţa de a scăpa din capcană?
Răspuns pozitiv!
Pentru că voi şti să iau din cauze şi din efecte acea parte care colorează existenţa.
Existenţa!
A exista înseamnă a trăi, iar pentru a trăi am nevoie de ceva mai mult decât rătăcirea voluntară prin întortocheatele şi nemiloasele semne de întrebare.
Am imperios nevoie de o solidă ancorare în realitatea spaţiului în care mă aflu, în realitatea încercărilor la care mă supune viaţa şi, nu în ultimul rând, am nevoie de un stimulent banal, cum este o ceaşcă de cafea şi, poate, de a redescoperi un adevăr simplu şi tonic: niciodată nu suntem singuri, dacă, se înţelege, avem darul divin de a percepe, de a accepta aşa ceva…
Şi?
Orice este posibil!
Specific felului meu de a fi: cultiv optimismul. Optimismul vine odată cu amplificarea dorinţei.
Dorinţa, în opinia mea, este un fruct proiectat în viitor. Ea trebuie să fie spontană, adâncă, în nici un caz căutată. Eu percep dorinţa ca pe o avere personală netransmisibilă: nu am dreptul să o înstrăinez. Ea trebuie doar împlinită.
Mă aflu aici pentru a bea o cafea.
Băruleţul, cu pereţii acoperiţi cu tablouri executate în cel mai desăvârşit stil naiv, înfăţişând o suită de peisaje, cu un televizor spânzurat de un dispozitiv metalic, aproape de tavan, care aruncă nişte imagini neclare ale unui spot publicitar şi cu câteva măsuţe înconjurate de scaune confecţionate din nuiele, nu este locul în care aş vrea să fiu… În plus, ieşirea intempestivă a tinerelor, în momentul în care încercam să mă apropii de ele, faptul că, de câteva minute bune, nimeni nu mă întreabă ce vreau, nu mă încurajează.
Am ajuns, oare, prea devreme?
Nu. Uşa era larg deschisă. Atunci?
Poate că aşa trebuie să fie atmosfera într‑un bar care funcţionează în incinta unui spital, frecventat de medici, asistenţi, pacienţi şi vizitatori.
Solemnitatea rece instalată aici, în detrimentul veseliei senine specifice locaţiilor de acest gen, să însemne ceva?
Cu siguranţă.
Ce? Nu ştiu! Dar am să aflu.
Optimism cosmic.
Din spatele paravanului, după care dispăruseră tinerele, se aud zgomote de veselă. Ele continuă şi după ce una dintre tinere, vine spre mine şi mă invită, cu un gest tăcut, să iau loc la o masă plasată sub fereastra dinspre miazăzi.
– E cea mai bună masă… În plus, ai o vedere superbă, vezi parcul şi o bună parte din panorama cartierului… Un suc? O cafea?
– Un suc şi o cafea…
– Eşti cam palidă. Ai mâncat ceva?
– Nu…
– O.K.! Vrei o omletă?
– Nu cred că…
– Fără comentarii! După cum arăţi, stomacul ţi s‑a transformat într‑un ghemuţ dureros. Nu‑l lăsa să‑ţi controleze viaţa. Ai venit pentru interviu?
– Nu…
– Atunci eşti studentă…
– Nici! Sunt aici cu familia…
– Cu familia?
– Da! Tata şi sora mea au suferit un accident…
– Îmi pare rău, sincer… Să ai încredere în medici, dar mai ales să crezi în miracole… O să‑ţi pregătesc ceva mai consistent. Bine?
Nu am energia necesară pentru a mă împotrivi şi nici nu doresc să o contrazic pe amabila ospătăriţă.
– Aşază‑te! Între timp, încearcă să admiri priveliştea şi nu uita: fiecare zi începe la răsăritul soarelui… Iar pentru noi, există încă o dimineaţă luminoasă. O.K.?
Cuvintele fetei fac minuni.
Pe loc, cu toate simţurile mele, sunt transpusă în clipa suspendată de zâmbetul optimist, sănătos, simplu, adevărat, tonic, al interlocutoarei. Mă regăsesc în atmosfera de primăvară. Clipesc din ochi în soarele care străbătea prin fereastra deschisă şi mă abandonez în baia de lumină.
Curând, foarte curând, dau buzna în bar un grup de tineri. Apoi şuvoiul încă neclar al câtorva replici amuzante schimbate între ei, în timp ce se şi instalau în jurul meselor, mă face să constat: ei trăiesc intens, pe deplin, trăiesc timpul lor…
De ce timpul lor nu ar putea să fie şi timpul meu?
Dintr‑o dată, mi‑e foarte frică să nu rămân în afara timpului lor.
Sunt de‑a dreptul fericită când mă trezesc în faţă cu un platou şi aud vocea prietenoasă a ospătăriţei, îndemnându‑mă să nu‑l supăr pe bucătar şi fac ceea ce ar face orice fată cuminte: să mănânce tot ce i se pune în faţă.
– Priveşte în jur şi o să te simţi mai puternică! Ascultă‑mă pe mine, am ceva experienţă…
– Hei, strigă un tânăr, cea mai frumoasă barmaniţă, ne acorzi şi nouă o clipă din viaţa ta? Vrem cafea, multă cafea şi un surâs…
– Aşteaptă! Dacă te grăbeşti, fă paşi până la automat şi serveşte‑te singur…
– Ai vrea tu!
Mă simt vinovată.
– Scuză‑mă. Nu vreau să ai neplăceri…
– Ce spui? Fii serioasă! Sunt nişte băieţi grozavi, studenţi la medicină, dar le place să fie „alintaţi” din când în când cu câte un refuz pe jumătate… Înţelegi? O.K.! Îţi las nota, plăteşti la casă şi eu mă ocup de gălăgioşii ăştia.
Societatea în miniatură a „năvălitorilor” se manifestă în continuare ca o grupare fără griji, hotărâtă să beneficieze de libertăţile utilizabile oferite atât de ziua ce se anunţă luminoasă, la propriu, cât şi de atributele propriei lor tinereţi. Îi privesc cu admiraţie, dar şi cu un strop de invidie: eu n‑am să ştiu niciodată să mă las „pradă” unei astfel de descătuşări… Trebuie să fie teribil să porneşti la drum, în fiecare dimineaţă, fără să te gândeşti că, undeva, stă deasupra capului tău, gata să cadă, „drobul de sare”.
Ei sunt tineri.
Eu sunt o adolescentă care, conform normelor impuse de viaţă, mă îndrept spre cea mai frumoasă etapă a existenţei mele: tinereţea. Trecerea se va face cu sau fără acordul meu. Întrebarea este: cum?
Exclamaţii scurte, ascuţite de bucurie, sparg aerul începutului de zi, semn că entuziaştii mei comeseni redescopereau plăcerea de a se afla împreună înainte de a se împrăştia pe culoarele şi prin saloanele spitalului. De aceşti oameni atât de diferiţi sunt, cred, aş fi tentată să mă apropii. Poate, cu timpul, aş putea să notez în jurnalul meu: Iată, am descoperit familia mea spirituală!
fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 