COVRIGII DIN COADĂ

Lasă, că nici în America nu umblă câinii cu covrigi în coadă! Este mai mult decât adevărat, dar nici câini cu coadă în formă de covrig n-am văzut. Cei ce scot câinii la plimbare nu dau drumul la toată sfoara cu care îi ţin, să se împiedice trecătorii de ea; îi ţin aproape de ei, din respect pentru ceilalţi, dacă la rândul lor vor să se bucure de respect. Ei, şi aşa am ajuns de la o expresie la figurat, într-o realitate la propriu. Aceea a convieţuirii atâtor rase şi neamuri, obiceiuri şi tabieturi. După o tragică experienţă, poate una din cele mai cumplite din istoria omenirii, factorul coercitiv, legislativ a impus necesarul bun simţ în relaţiile interumane. Aici, pe coasta Pacificului, unde a venit jumătate din Asia, n-am auzit nici cel mai mic comentariu rasist. În zona industrială din Silicon Valley, puţine sunt momentele în care poţi vedea multă lume laolaltă. Asta se întâmplă mai ales în pauza de masă. Pe la 12, coloane de angajaţi ai Lockheed Martin se îndreaptă spre Subway-ul din proximitate. Se formează rând, se ocupă mesele, se discută intens, feţele atestă trăsăturile celor mai diferite rase. Observ că angajaţii, între ei, dialoghează pe un ton calm, ponderat. Manifestări temperamentale, gălăgioase auzi doar când familii de sudamericani, chinezi sau indieni ies la picnic. Sunt impresii care nu se pot generaliza. Ştiu doar atât că în Europa, deci şi în ţara noastră circulă adesea nestingherită xenofobia. Un reporter de la San Francisco Chronicle scrisese un articol despre parlamentarii europeni, minunându-se că într-un asemenea forum s-au adunat membri ai unor partide extremiste naţionaliste din mai multe ţări, între care România dar şi UK. Probabil că în ţara lui a fost depăşit stadiul atacurilor la alte neamuri. E drept că autorităţile americane nu ar admite niciodată tot soiul de etichetări, care fac deliciul naţionalist, încă foarte la modă într-o Europă sancţionată în două războaie mondiale de intervenţia trupelor expediţionare americane. Apelativele bozgor, jidan, boanghină, neamţ cotofleanţ, cele privitoare la ţigani, valahi etc. ar fi amendate pe loc în SUA. Au şi ei uscăturile lor, care se manifestă mai subtil, în nici un caz mai urban. Te duci la o firmă, solicitat de serviciul de resurse umane care oferă un job. Şi iată că testarea cunoştinţelor nu se referă strict la domeniul tău de activitate, ci eşti întrebat alte chestii, parcă într-o încercare a nervilor. Examinatorul te întreabă, de pildă, unde ţi-ai absolvit facultatea. Păi, la Politehnica din… Timişoara. Unde e asta? A, în România, mda. Ei, uite că eu am absolvit Universitatea din Stanford. Şi nativul american, de fapt a doua generaţie de thailandezi, surâde subţire. Nu suporţi, te iei şi pleci, chiar dacă eşti un alb arătos, înalt şi blond, cu ochi albaştri, precum a fost şi englezul care, cu banii săi a ridicat edificiul din Stanford; iar şeful resurselor umane – un omuleţ de 1,50 m. Alte amănunte nici nu contează. Am întâlnit şi la noi în ţară foarte ades complexele de care am scris mai sus. Nu există conciliere între oamenii înalţi şi arătoşi şi ceilalţi, iar asta în afara oricărui rasism. Sigur, nici asta nu se poate generaliza. Totul de la caz la caz. De la caz la necaz. În fine, sunt două sporturi pe care nu le înţeleg, basse-ball-ul şi fotbalul american, apoi mâncatul cu mâna a produselor McDonalds sau cu beţele al mâncării chinezeşti. Aceste chestii însă oferă alternative, aşadar libertăţi. Este ciudat să vezi pe stradă trecători făcând mişcări de gimnastică asiată, dar n-am văzut pe nimeni holbându-se cu o curiozitate de ţaţă la aşa ceva. Nimic mai nefiresc decât să-l văd pe domnul acela, la ore fixe, mergând cu paşi mari şi cântând destul de tare o melodie foarte exotică. Sau pe cel ce, din mers, teleghida un mic avion. La noi am zice că ăstora le filează o lampă, acolo se spune că fiecare e liber să-şi aibă propriul hobby, dacă nu deranjează. Un oarecare spirit ludic au americanii, sunt mai destinşi, nestressaţi. În plin centru la San Francisco, sub o bancă dormea un homeless bărbos, cu bagajul pe bancă. Treceau poliţişti şi nu aveau nimic de spus. În staţiile BART-ului (metrou) cântau nişte folkişti o muzică veche, din perioada căutătorilor de aur. Prin oraş umblau indivizi cu măşti de carton, pictorii lucrau în scuaruri ca acasă. Ce dezordine! În rest, unde se stă la coadă se păstrează distanţa de confort de 1m (la bănci s-a introdus această măsură şi în ţara noastră!), nu se aruncă resturi pe jos, disciplina civică funcţionează bine. Chiar şi pe autostrăzi sunt mai puţine evenimente neplăcute decât în Europa. E drept că peste tot veghează camerele, maşinile Ford alb-negru ale poliţiei. Statul te vede peste tot, fără să-şi etaleze serviciile în mod deranjant. Iluzia libertăţii depline funcţionează. Care nu este nici măcar iluzie, ci necesitate, chiar şi în secolul XXI.

fragment din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, 2010, Editura Excelsior Art

Publicitate