Adolescență suspendată / Ea, soția tatălui meu


adolescenta suspendata

Da. O să‑i vizitez pe tata şi pe mama mea vitregă.

Cine e soţia tatălui meu?
Numele ei este…
Nu contează numele!
Atunci când tata a hotărât să ne părăsească, abia împlinise douăzeci şi unu de ani, avea cu doi ani mai mult decât Anna. Era şi este, în opinia mea, o făptură delicată, mult prea tânără pentru tata, un piculeţ naivă, nepregătită şi deloc potrivită pentru a o înlocui pe mama în viaţa tatei, mă refer la viaţa socială, spirituală.
Nu a fost, nu este o femeie frumoasă.
E drept, are plăpândul şi trecătorul farmec dat de tinereţe.
Mă întreb: oare este de ajuns pentru a‑l ţine lângă ea pe un bărbat aşa cum e tata: erudit, generos, sever în selecţia cercului de prieteni şi a acelora de care el a hotărât să aibă grijă, neiertător şi dur cu cei ce încearcă să‑i intre sub piele, folosindu‑se de metode nu prea ortodoxe atunci când vrea să scape de cineva? E şi mai neiertător cu cei ce se dau plini de virtuţi, dar se dovedesc, în final, a fi lepre. Astfel de persoane nu au nici o şansă cu tata. Îi simte, îi demască, le smulge masca fără milă.
Ea, soţia tatălui meu, la prima vedere, nu pare a se încadra în tiparul femeilor care s‑ar putea numi jumătatea ideală.
Am mai spus: nu este o frumuseţe, nu este sociabilă, nu este spontană.
Este, în schimb, timidă, dar nu acel gen de timiditate ce dă farmec femeilor tinere, mai degrabă este confuză, nesigură, nu se iubeşte pe sine şi, colac peste pupăză, cum ar spune bunica, are nu pronunţat spirit de turmă.
Şi iată cum apar întrebările: ce a văzut tata la ea?
Jur că o să aflu.

Pentru a ajunge la vila tatei, trec pe lângă un râu magnific, la care ajung coborând câteva trepte largi, ce se sfârşesc brusc, chiar în malul abrupt. Pe aceste trepte, din piatră translucidă, pare să calce, să trăiască toată lumea. Din zori şi până spre miezul nopţii, acestea sunt călcate de mai toţi cei ce locuiesc în cartier, în drumul dinspre casă sau înspre casă.
Aglomeraţie şi zgomot.
De‑a lungul malului, chiar din apropierea treptelor, au fost amplasate bănci. Una lângă alta. De parcă cineva ar fi bănuit nevoia oamenilor de a se opri o clipă din graba lor şi de a se aşeza, pur şi simplu, pentru a se odihni sau pentru a gusta un strop de frumuseţe, de puritate înainte de a se închide în micul lor univers casnic.
Şi într‑un caz şi în celălalt, eu, privindu‑i, în aceste clipe, îi bănuiesc pierduţi în speranţele şi aspiraţiile lor, în capcanele întinse de viaţă, în cântecele melodioase izvorâte pentru fiecare altfel.
Clopotele bat, foarte aproape.
Prin uşile mari, deschise, ale edificiului, întrezăresc câteva femei rugându‑se; cineva, de sus, de la balcon, unde‑şi duc veacul câţiva corişti, intonează o melodie şi toţi, cei care ne aflăm pe malul apei, ne întoarcem cu faţa spre Catedrala Mitropolitană şi ascultăm într‑o tăcere desăvârşită.
Pe malul celălalt al râului, văd, printre alte clădiri, casa tatei situată la cotitura bulevardului străjuit de salcâmi. Nu este mai arătoasă, dar cele câteva elemente în stil brâncovenesc îi dau un aer personal, îmbiind, pe oricine ar lăsa privirea să zăbovească asupra ei, să‑i dea atenţie şi, dacă are curajul, să pătrundă înăuntru pentru a cunoaşte cine şi cum trăiesc cei de acolo.
Eu de ce nu mă grăbesc?
Nu am pornit, oare, la drum pentru a afla cum trăieşte cu adevărat tata în căminul său, altul decât al meu, al Annei, al mamei?
Ba da!
Revin şi întreb, mă întreb: cine e femeia care a luat locul mamei?

Înainte de a se angaja la firma noastră, era educatoare. Profesiune prost aleasă pentru că ea nu poate fi, cred eu, tandră şi nici plăcută, nu are puterea de a seduce un copil. Aceste defecte, să le numesc, au devenit amintire de cum i s‑a oferit un scaun, un birou, o leafă bună. Toate acestea, dar mai mult ca orice, norocul de a avea şef un om ca tata, au contribuit la schimbarea ei.
Mama şi Anna spun că timiditatea şi modestia, pe care le afişase la angajare, au devenit în scurt timp o ruină, iar adevăratul fond al naturii sale s‑a dezlănţuit de îndată ce a descoperit că tatei i se cam scurgeau ochii după nurii ei.
Se pare, dacă e să dau crezare judecăţii mamei, că tipa nu a pierdut prilejul şi nici nu a lăsat să treacă zilele doar cu ocheade şi apropouri discrete: a trecut la atac. După nici două luni a rămas însărcinată.
Bietul tata!
În fine, tot ce ştiu, până în acest moment, despre această legătură, sau, mă rog, aproape totul, sunt concluziile mamei.

Astăzi am cu patru ani mai mult decât în ziua aceea de vară în care, pe neaşteptate, a căzut peste cerul casei noastre, fărâmiţând unitatea familiei mele, vestea divorţului.
Timpul mi‑a adus o oarecare maturitate, mai accentuată şi mai temeinică decât maturitatea ce i‑a marcat pe prietenii mei.
Anna, dacă aş avea ocazia să‑i vorbesc despre această transformare, s‑ar arăta sceptică, ar strâmba din nas. Poate, dacă ar fi în toane bune, m‑ar întreba: eşti sigură?
Bună întrebare: sunt sigură?
Da!
Altfel nu aş face diferenţa între sentimentele trăite atunci şi cele pe care le încerc acum.
În acea vară, ceea ce simţeam era ură.
Uram cu adevărat.
Nu era vorba de o ură îndreptată asupra cuiva, ci de un sentiment de ură generalizată, de o putere negativă, neînfrântă, pentru tot şi pentru toate: pentru vacanţa anulată, pentru tristeţea mamei, pentru ieşirile isterice ale Annei.
Cu timpul însă, mi‑am dat seama că aşa trebuia să se întâmple. Ceea ce s‑a întâmplat nu a venit aşa, pe furiş, de la o zi la alta. A existat ceva care a măcinat, cu tenacitatea apei ce sapă în munte, relaţia dintre tata şi mama şi care a culminat cu separarea… Dacă nu ar fi existat fisuri, ei bine, oricât şi‑ar fi dat ochii peste cap o femeie sau alta, în faţa tatei, catastrofa nu s‑ar fi produs, am fi dus, şi astăzi, viaţa noastră frumoasă, armonioasă, dar fără nimic spectaculos în sine…
Ca să vezi!
Fac progrese.
Iată, constat că ura era, este ceva ciudat, aşa cum, nu mai ştiu unde am citit, iubirea este ceva ciudat şi, atâta vreme cât nu intervine gândirea pentru a coordona aceste sentimente, nu pot exista nici iubirea, nici ura…
Ce vină are soţia tatălui meu că s‑a îndrăgostit de un om însurat?
Eu cred că la început n‑a vrut să facă rău cuiva; altfel nu ar fi acceptat o legătură clandestină…
Măi să fie!
Am o predispoziţie fatală pentru a despica firul în patru.
Şi n‑ar fi rău, dacă aş deţine toate capetele firelor…

Sunt la uşa casei tatălui meu.
Gata cu supliciul. Îl detronez pe inchizitorul, marele gând.
Intru.
Mă întâmpină tata.
– Deea! Ca să vezi! Eşti aici! Mă gândeam să vă sun, pe tine şi pe Anna, e o zi frumoasă şi se cere petrecută cum se cuvine. Ce zici de o ieşire în afara târgului? Doar noi, eu şi cu tine.
– Tu şi cu mine? Singuri?
– Ce de întrebări! Să înţeleg că refuzi invitaţia mea?
– Nu! Îmi manifest doar surprinderea. Soţia ta şi frăţiorul meu n‑au nimic de zis?
–Au alt program. Merg la Teatru de Păpuşi.
Stau în cumpănă; să accept invitaţia tatei sau să forţez o apropiere de personajul misterios care este mama mea vitregă şi să mă pliez pe programul de teatru?
Răzvan se strecurase în antreu şi se învârtea în jurul meu, doar, doar îi observ prezenţa. O mogâldeaţă de om. Seamănă izbitor cu tata: privirea caldă, strălucitoare, un pui de zâmbet timid în colţul gurii, fruntea înaltă, boltită, nasul în vânt – o comoară de băieţel. Mi‑e tare, tare drag. Îl iubesc.
– Vino la mine, răsfăţatule. Ţi‑a fost dor de mine?
Tata pare nemulţumit. Ia cheile maşinii, de pe măsuţa de sub oglindă.
– Mergem, Deea?
Răzvan îşi încolăcise braţele în jurul gâtului meu şi mă strângea cu toată puterea lui, de parcă se temea să nu‑l las singur.
– Tată, câteva ore cu tine e tot ce‑mi doream acum câteva clipe, dar cum pot să nu ţin cont de insistenţa frăţiorului meu de a rămâne cu el? Iartă‑mă, dacă soţia ta acceptă, voi merge cu ei la teatru. Ne vedem după ce te întorci. Stau la tine atât cât o să mă suportaţi, ba chiar mai mult…
– Şi tu, Deea? Trădătoareo! Bine, deşi motivul refuzului tău mă face gelos, te iert, vă iert pe amândoi. Vă iubesc la fel de mult şi n‑am cum să mă supăr…
Uşurinţa cu care tata renunţă la compania mea mă irită, dar nu prea tare. În fond, scopul vizitei mele este altul: de a uita de comportarea Annei, de aerul de femeie nefericită al mamei, dar şi de a căuta nişte răspunsuri care nu prea mai suportă amânare.
Copilul se zbate în braţele mele.
Îmi trec degetele răsfirate prin părul lui mătăsos, de un blond nordic.
– Unde e mama?
Îşi înfige arătătorul sub nasul meu, obligându‑mă să privesc în direcţia arătată.
Mama lui stătea uşor rezemată de tocul uşii. Era tristă, derutată, stânjenită; departe de a fi imaginea unei femei fericite.
– Bună! salut eu, în timp ce îl las pe Răzvan jos. Te deranjează dacă vin cu voi la teatru?
– Deloc…

(…)

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anunțuri

Un comentariu la “Adolescență suspendată / Ea, soția tatălui meu

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s