Timișoara – Pretext pentru o posibilă aventură


„Timişoara – ispita unor romane posibile” – o provocare pentru un împătimit de Timişoara, o deschidere spre aventura cunoaşterii ispititorului oraş. Rezultatul provocării îl constituie prezenta carte, o primă încercare de a alătura o mare parte a textelor dedicate Timişoarei, fără a avea însă pretenţia de a fi epuizat căutarea. Exerciţiul descifrării amprentelor păstrate de ziduri, stradele şi chipuri se regăseşte în descoperirea şi redescoperirea unui spaţiu geografic încărcat cu o spiritualitate specială. Acestea, dar nu numai, conferă Timişoarei dimensiuni de legendă. Oraşul situat atât de vestic devine miraj, concretizat sau abstractizat în paginile creatorilor de frumos. Discursul abordat de autori este, de cele mai multe ori, riguros, dar mereu însoţit de elementul fantasticului. Prin puterea cuvintelor şi imaginilor suntem ispitiţi să vedem oraşul din multiple perspective.
Oraşul se dezvăluie cititorului ca un spectacol care atrage prin ineditul său. Spectacolul acestui oraş uneori liniştit şi melancolic, alteori prins într-o efervescenţă economică sau spirituală, se arată mereu în alt ritm. Aşa se face că, în spaţiul Câmpiei Vestice, pe malurile Begăi se profilează portretul unui oraş cosmopolit, cunoscut drept „mica Vienă”. În lucrarea de faţă, textele propuse spre lecturare, cărora li se alătură imagini surprinse de ochiul şi sufletul sensibil al arhitectului Mihai Botescu, reconstituie identitatea Timişoarei. Astfel fixată, Memoria oraşului ne induce un anumit sentiment de nostalgie, dar şi îndemnul de a căuta, de a trăi acea stare specială găsită sau regăsită într-o atmosferă unică.
Timişoara reprezintă, în opinia noastră, un autentic mod de viaţă central-european, unde diferitele culturi se completează, se interferează, acţionând asupra spiritului timişorean. Spaţiul de apartenenţă central-europeană se regăseşte în paradigmele sociale, în diversitatea tipurilor umane. În mod paradoxal „cetatea” şi-a pus amprenta asupra oamenilor şi datorită durabilităţii acelor clădiri eclectice şi solare ce emană o anumită stare de graţie. Timişoara este un oraş în care sentimentul vieţii transcende frontierele etnice. În lucrarea de faţă, pluralismul, multiculturalitatea sunt redate prin mărturii scrise în limba germană, maghiară şi sârbă – în încercarea de a legitima ideea de identitate, etnică, permanent exprimate prin elementul lingvistic, trăgând după sine o întreagă cultură, un mod de exprimare ce-şi are izvorul în cultura respectivă.
Multiculturalitatea evidentă, mereu prezentă, dovedeşte deschiderea specifică unui astfel de mod de conviețuire, inclusiv cosmopolitismul acestui oraş, însuşite, desigur, de locuitorii săi.
Paginile de certă valoare spirituală oglindesc unele aspecte din istoria frământată a oraşului, evenimentele fiind punctate şi transpuse artistic graţie talentului şi sensibilităţii fiecărui autor în parte. Momentele din istoria oraşului, tematizate în proză sau în versuri, reprezintă un act de restituire a unei lumi trecute, dar care trebuie să dăinuiască şi peste alte secole.
Memoria unui oraş conferă identitate celor ce-l locuiesc, defineşte forma de comunicare – dialog spiritual între generaţii dar şi exerciţiu de descifrare a semnelor lăsate de istorie. Argumentul cel mai puternic rămâne pluralitatea vocilor unite într-un volum de amintiri eseistice, romaneşti sau lirice dedicate oraşului Timişoara şi celor ce se simt legaţi sufleteşte de „capitala” Banatului. Proiectul, realizat cu un grup de studente entuziaste, a fost acceptat de doamna Corina Bădulescu, generoasa directoare a Editurii Excelsior căreia ţin să-i mulţumesc pentru încrederea acordată.
Ajutorul nepreţuit al doamnei Aquilina Birăescu, al doamnei arhitect Hortensia Botescu şi al domnului arhitect Mihai Botescu, solidaritatea scriitorilor şi prietenilor care au înţeles mesajul acestei experienţe inedite mi-au dat tăria de a materializa acest „vis” îndrăzneţ.
Cartea nu doreşte decât a fi oglinda textuală şi fotografică a ceea ce poate însemna TIMIŞOARA. (Eleonora Pascu-Ringler)

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Castanii Paşei

Bogăţia oricărei oralităţi respectabile o constituie variantele. În legătură cu întemeierea Mehalei, circulau printre înţelepţii locului două ipoteze, pe care noi, copiii, le auzeam, cel mai adesea, confruntându-se.
Conform primei, susţinute – e drept, fără dovezi materiale – de tabăra „ameţiţilor”, cum îi numeau adversarii în derâdere, Mehala ar fi fost, pe vremuri, moşia unui anume Mihăleanu, boier, sau cam aşa ceva. Aceiaşi susţineau, cu fervoare confuză – mai cu seamă înţeleptul Grigore – că proprietarul îşi primise numele de la faptul că stăpânea „mahalaua Cetăţii”, căci aşa i-ar fi numit turcii pe asemenea indivizi.
Replica potrivnicilor era dură, clarificatoare şi – aveam să ne lămurim mai târziu – cu mult mai apropiată de realitatea trecută: „Grigore ăsta îi atâta dă ocoş, că nici nu trebuie să-şi bea minţile la colţ; că n-are ce-şi bea; am auzit de fapt că nici nu ştie să scrie, aşa că şi cu cetitu’ o fi stând la fel dă întunecat”; astfel începea, de fiecare dată, argumentaţia reprezentantului celor ce se considerau „adevăraţii măhălenţi”; bătrânul continua – cu o notă de dispreţ – paradoxal – compătimitor: „Şi-apăi, Grigore, săracu’ nu ştiu dacă nu-i venit dân Regat, că ăia le au cu boierii şi moşiile. Noi n-am fost slugile nimănui; şi Mihăileanu ăla al lui, n-o trăit niciodată”.
Urma lunga înşiruire a dovezilor considerate indiscutabile şi imbatabile; suna ca o poveste, dar una adevărată, oricând verificabilă în teren.
Pe timp de vară, în Cetate, era o căldură de nesuportat, aşa că Paşa a cerut să i se facă o plăcută reşedinţă, mult după zidul de apărare, în câmpie, unde adie vântul.
Pe o movilă i-au înălţat Paşei cele cerute: apoi la ordinul aceluiaşi, au fost plantaţi în jurul casei castani care, la vremea înfloririi, să-l încânte pe stăpân; iar locului i-au spus Mehala, pentru că se afla dincolo de Cetate.
De sus, dintre arborii de pe Movilă, fiul lui Allah contempla şi zidurile oraşului şi minaretele, dar şi aşezarea măhălenţilor, oameni atât de suverani, încât nu puteau fi împrejmuiţi. „Cum să fi închis oamenii, cu găinile lor, într-o cetate?” – se întreba bătrânul povestitor. Desigur că şi înţeleptul Paşă – iubitor de trandafiri şi castani înfloriţi – înţelese aceasta. Dar, continua căruntul cunoscător, „Vremile îs ca tăvălugu”.
La umbra frumoşilor săi, Paşa trebui să semneze în cele din urmă promisiunea de a se retrage – cu tot neamu-i – în ţara de baştină, consfinţind astfel şi în scris victoria lui Eugen „jeneralu’ dă neam franţuz”. Concomitent bătrânul sublinia – dovedind o anumită simpatie pentru învinsul care nu-i supusese pe măhălenţi – că „tare amărât trebe c-o fost Paşa, părăsindu-şi castanii”. Mai târziu, reşedinţa necredinciosului turc o preluară, fără resentimente, dreptcredincioşii prelaţi sârbi. De unde numele sub care cunoaştem şi noi locul: „casa popii sârbeşti”.
Puţin după întâlnirea secolelor, pe la 1900 şi ceva, – continuă povestea – cei din Cetate i-au chemat pe măhălenţi să se unească cu ei, … au înţeles că destinul lor în Mehala a fost pecetluit; şi apoi, degeaba ai Cetatea, dacă n-ai reşedinţa conducătorului; că doară de aceea venise şi franţuzu până la casa cu castani. Iar tăvălugul se rostogoli mai departe.
După necredincioşi, după dreptcredincioşi, Mehala rămase, dar printre castani nu mai veni nimeni. Copacii deveniseră imenşi; continuau să înflorească an de an, cu aceeaşi fidelitate musulmană. Povestitorul adăugă uneori că „Paşa o fi avut mână bună”. Zidurile însă, neluându-şi puterea din pământ, începură să se năruie. Când am ajuns acolo pentru prima dată, – în hotarul Mehalei – conduşi de bătrâna călăuză, am fost uluit de mărimea castanilor, parcă erau ei dintr-o lume, iar ruinele din alta, deşi totul avea aceeaşi vârstă. Se păstrau treptele pe care „Paşa s-o coborât, iar franţuzuʼ Eujen s-o suit”. Rezistau timpului destul de multe încăperi prin care crescuseră tot soiul de ierburi înalte. În cea mai mare dintre ele (căci tavan nu mai aveau de mult) înverzea un salcâm, iar lângă perete înflorea o tufă de trandafiri sălbatici.
„Oare aici să fi semnat Paşa şi cu Eugen? Cine ştie …” Bătrânul gândea cu voce tare: „Iacă şi trandafiru’ ăsta … într-un fel, Paşei ăsta i-o fost mormântu’. Nu-i rupeţi florile …”
Apoi am coborât în pivniţă şi am aflat că un tunel pornea de acolo şi se termina pe lângă zidul Cetăţii. Dar nimeni nu l-a găsit vreodată.
Movila a devenit, cu timpul, contrar destinaţiei estivale iniţiale, locul ideal pentru încercarea zăpezii, la vremea potrivită.
Apoi, nici atât …
Bătrânul îşi încheia argumentaţia – lungă cât povestea – de fiecare dată cam cu aceleaşi cuvinte: „Aşa că Mehala n-o fost niciodată îngrădită. Şi, cine nu crede, să meargă la «casa popii sârbeşti» – cum îi zic unii, da’ treaba lor – şi să vadă acolo castanii”. (Dan Negrescu)

din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art, 2001

SIGLA 25 DE ANI FINAL

Anunțuri

Un comentariu la “Timișoara – Pretext pentru o posibilă aventură

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s