Acelaşi cuib


SENTIMENTELE

Prin anii 74‑80, în lipsa unei familii proprii, viaţa mea mi‑o împrăştiam, mai ales în după amiezile anoste de duminică, vizionând filme, făcând plimbări lungi prin Pădurea Verde, sau vizitând unele familii prietene. Una dintre acestea era şi familia Corinei şi a lui Emil Şain. Ei locuiau, pe atunci, nu departe de gară, lângă un pod de fier, ce traversa Bega, într‑un bloc, de pe ţărmul râului, undeva la etaj. Mi se părea intim şi cochet apartamentul lor; avea unele drăgălăşenii ale lui, care te captivau, o mobilă de bun gust, şi un aer de o puritate şi plăcută intimitate, care spuneau mult despre locatarii lui. Aşa că intram la ei acasă ca într‑un loc predilect şi afectuos.
Mă legasem de Emil şi de Corina, încă de la primele noastre întâlniri, deoarece aveau ceea ce se cheamă multă omenie şi bun şimţ, marfă greu de găsit în societatea timpului. Simţeam, la ei, ceea ce la alte familii nu descopeream, faptul că erau uniţi de sentimente fraterne de o simţire adevărată, iar nu de interese meschine. Apoi, ei întâmpinau omul, întotdeauna, cu o bucuroasă afecţiune. Din Emil, se degaja mereu un umor jovial şi camaraderesc, buna creştere a unui om îngăduitor şi înţelegerea amicală faţă de prieteni, ca şi faţă de oricare om din jur. Din Corina emana o discreţie și o fineţe feminină ce‑l învăluia, pe noul venit, de la primele ei cuvinte. Bunăvoinţa, seninătatea şi umorul şi o anumită naturaleţe, prin care ei întâmpinau greul şi urâtul vieţii de fiecare zi mi se deschideau în faţă, de fiecare dată când mă aflam în mijlocul lor. Admiram la ei (de ceea ce eu încă nu aveam parte) înţelegerea lor reciprocă, fără crispări şi atenţionări, a unuia faţă de celălalt, ca şi tonul şi gestul amical, în care ei îşi făceau, uneori, micile reproşuri, unul altuia. Era ca şi cum aş fi descoperit doi copii mari, nu doi adulţi, care se amuzau, râdeau de nimicurile traiului, ducându‑şi viaţa într‑o firească armonie, fără tensiuni interioare vizibile, fără râcă şi supărări inutile. Poate că erau, pe atunci, ca doi porumbei care puteau zbura încă frumos împreună şi puteau împărţi cu drag acelaşi cuib.
Leneveam, în acele după amieze de duminică, discutam politică, literatură, şi ei mă întrebau cum pot trăi de unul singur, iar eu îi întrebam cum de pot ei trăi atât de uniţi şi de bine împreună… Aşa treceau orele, cădea seara, iar eu mă ridicam, le mulţumeam pentru ceasurile acelea plăcute şi amicale, şi plecam pe lângă râu, spre gară, de unde luam troleibuzul 14, departe, pe Calea Torontalului, unde noapte fiind, căutam prin buzunare cheia apartamentului fratelui meu, unde locuiam pe atunci, ca un transfug fără familie.
Cele câteva pierdute de lângă noi, de la duminicile de atunci, mă aduc şi azi, uneori, lângă Emil şi Corina, la sediul editurii lor, „Excelsior Art”. Iată că viaţa a trecut, în tropotul ei sălbatic şi indiferent, şi peste noi, ca şi peste alţii, nu fără atingeri şi nu fără zbateri. Corina s‑a desăvârşit, în aceste decenii, drept o poetă şi o prozatoare care a lăsat câteva cărţi în urma ei şi şi‑a conturat o personalitate proprie, în literatura banatică şi românească, mai cu seamă în descrierea şi conturarea sufletului feminin. Dar nu numai. Şi, de asemenea, ea a surprins prin instituţia editorială, căreia i‑a pus o solidă temelie, astăzi, editura „Excelsior Art” reprezentând, în Timişoara, ca şi în ţară, o Casă de editură notabilă. Emil, mai înţelept şi mai îmbătrânit, ca şi subsemnatul de altfel, a sfinţit şi el locul, cu revista sa de umor, cu „Pardon”‑ul său, cu numeroasele sale apariţii de pamflete şi de satiră socială, dar şi cu poeziile şi cu prozele sale, adunate în merituoase volume. În cele peste trei decenii, (sau patru?), de scris, Emil a muncit enorm. Ca autor satiric, el a surprins urâtul de a trăi al omului bun şi modest, lehamitea lui faţă de politică, şi în trecutul regim, dar şi în cel de astăzi, zoaiele sociale, prin care el trebuie înoate printr‑o realitate dură şi neiertătoare, în care sărăcia, şi în totalitarism, ca şi azi, minciuna, prostia, arivismul, servilismul devin păcate capitale ale naţiei, fără a le putea clinti cineva din loc.
Alături, astăzi, ca şi odinioară, ca nişte adevăraţi cavaleri de onoare ai amiciţiei de neatins, conduşi de aceeaşi bunăvoinţă şi încântare faţă de prietenie şi faţă de om, chiar dacă timpul necruţător i‑a supus şi pe ei şi pe noi la fel, Corina şi Emil, chiar dacă ei nu mai sunt un cuplu  casnic, formează şi astăzi un cuplu uman demn de îndrăgit şi de stimat, un cuib cald şi prietenos, în lumea învolburată şi ostilă, pe care o străbatem toţi acum.
Uneori, când trec din întâmplare pe malul râului şi prin preajma blocului, unde locuiau ei odinioară, la începuturile căsniciei lor, am sentimentul ciudat că ei doi locuiesc încă tot acolo sus şi, că mă aşteaptă să urc. Deşi ştiu că gândul acesta e o pură iluzie.

din volumul Sentimente, Ion Arieșanu,  Editura Excelsior Art, 2010

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s