Intermezzo sentimental / 3

(…)

Iată‑ne ajunşi la locul de parcare. Nu aveam nici un chef să conduc. Aşa că dau cheile însoţitorului meu. El le ia fără un cuvânt, dar nu deschide portiera, îmi prinde uşor umerii şi mă conduce la o bancă lungă din beton care înconjura parcarea pe trei părţi.
Un vânt călduţ şi leneş aduna bucăţi mici de hârtie, frunze şi ierburi uscate, apoi le depozita în colţurile mai liniştite.
– Îţi plac nopţile petrecute într‑o parcare? vreau eu să cunosc gusturile şi obiceiurile bărbatului.
– Nu ştiu…acum însă nu am nimic mai bun de făcut.
– Nici eu…
Minţeam.
Pe deasupra capetelor noastre trecea în zbor o pasăre de noapte. Ţipătul ei îmi opreşte pentru o clipă respiraţia, golindu‑mi mintea de gânduri, activându‑mi, în schimb, simţul conservării.
Mi‑e dor să fiu acasă.
Îi propun însoţitorului meu să plecăm.
Traversăm oraşul în grabă, fără să schimbăm vreo impresie.
Ne ignorăm reciproc, sau eram deja dependenţi unul de celălalt?
Zorii zilei mă descoperă împărţind patul cu un bărbat despre care ştiam doar că era cumplit de vulnerabil.
Mă simt îngrozitor de stânjenită.
Drumul spre casă mi se pare străin.
Nu ştiu cum să mă port pentru a face faţă situaţiei. Mă simt ca şi cum, ajunsă pe o anume culme, încep să cunosc neputinţa de a mă bucura, de a înţelege şi accepta ceea ce ne aduce viaţa. Bărbatul de lângă mine îmi ocolea privirea, profit de scurtul răgaz şi mă întreb în stilul eroilor lui Shakespeare: Cum am câştigat coroana? oh, să mă ierte Dumnezeu, ştiu că, mai mult ca sigur, întotdeauna intervine ceva şi ce ţi s‑a dat este distrus sau îşi pierde din valoare, eliberându‑te.
– Mă tem că ne‑am complicat viaţa, rostesc eu, punând capăt zbuciumului, dar şi cu intenţia de a‑l ajuta pe bărbatul care, pentru a‑şi masca încurcătura, făcea efort să pară încă toropit de somn.
– A fi derutat dimineaţa e o stare firească pentru oamenii cu probleme sau pentru cei sensibili? mă întreabă el, ţinând încă pleoapele coborâte.
– Chiar vrei să ştii?
Se ridică brusc şi mă mângâie tandru, dar vădit absent, apoi râse şi şopti slab, abia auzit:
– Da, pentru că sunt un prost.
Deşi auzisem fiecare sunet, nu mi‑e la îndemână să las impresia că am înţeles.
– Poftim?
Îmi răspunse cu o privire semnificativă şi cu un mic sărut.
Deşi zâmbea, părea derutat. Căuta, cu siguranţă, un răspuns mai potrivit.
Nici eu nu mă aflam într‑o poziţie mai grozavă. Nu‑mi aminteam să mai fi trecut vreodată printr‑o situaţie asemănătoare. Eram stăpânită de o mulţime de sentimente, iar ele aveau un punct comun: deruta.
Ne‑am revăzut, după o lună de zile, la teatru. Eu eram singură. El venise însoţit de două tinere superbe.
– Nimic nu mă putea face mai fericit decât ocazia de a te întâlni, îmi spuse el cu vocea lui atât de personală. Şi, fără să‑mi dea răgaz să mă feresc, mă strânse în braţe.
– Plăcerea e cel puţin reciprocă, încerc eu să fiu politicoasă, dar asta nu te obligă la nimic. Ai grijă, nu‑ţi supraestima puterea de seducţie, însoţitoarele tale nu sunt prea încântate, nu le e pe plac entuziasmul tău, dau semne de nerăbdare, sunt gata să se răzbune, părăsindu‑te…
– Nici o pierdere. Tu eşti vedeta.
– Să înţeleg că treci printr‑o criză de luciditate?
– Nu obligatoriu. Încerc doar să fiu corect cu noi; avem dreptul la a doua şansă…
Nu‑mi venea să cred; tipul mă fascina, dar mă şi speria. Mă grăbesc să pun capăt întâlnirii fără să fiu nepoliticoasă.
– Eşti, recunosc, posesorul unor calităţi rare, exerciţi asupra mea o atracţie puternică, dar îmi displace să‑mi asum inutil vreun risc…
– Ştiam că nu ai curajul să ceri mai mult de la tine, de la alţii. Am dreptate?
– Un pic, nu e vorba de ce aş vrea să cer, e vorba de ceea ce pot să dau…
– Crezi că e drept pentru vreunul dintre noi?
– Poate că nu e drept, dar e corect.
– Da, e un punct de vedere… Ce program ai pentru ziua de mâine?
Întrebarea lui părea un mod elegant de a schimba subiectul.
– Nimic special, e sâmbătă, poate o plimbare în afara oraşului, poate mă duc la cinematograf, răspund eu cât pot de liniştită.
– Nici nu se putea mai bine, nu ai nici un motiv să nu primeşti oferta mea; te aştept, în jurul orei zece, la Herăstrău, pe terenul de tenis.
– Da, numai că…
– Fără scuze, nu se acceptă. Prieteni pe viaţă, da?
Fără să mai adauge ceva, se întoarse şi dispăru printre cei care intrau în sala de spectacol.
Eu am mai rămas câteva clipe în foaier, încercând să definesc ceea ce simţeam: o siguranţă deplină şi o mare izolare. Ce să mai cred despre mine însămi?
Am să mă gândesc şi am să încerc o ordonare a simţurilor, o planificare a următoarelor acţiuni.  (…)

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein,  1999

Publicitate