Intermezzo sentimental / 2


evadare

(…)

În jur forfoteau bărbaţi şi femei într‑o preumblare al cărei sens doar ei îl pricepeau. Mie îmi semăna a halucinaţie, a vis ori a miraj.
După ce modele ne inspirăm cu toţii, atunci când păşim într‑un spaţiu tumultuos, precum acesta, şi vrem să fim altfel: unici şi speciali?
Ce fac cu bietele mele gânduri?
Încerc să construiesc o stare de spirit.
Descopăr, sau doar îmi place să cred că am ajuns la o concluzie; suntem, în mai toate împrejurările, asemeni unui muzician ce şi‑a abandonat instrumentul: nu mai operăm cu sunete, ci direct cu ambianţa, conştienţi că ne jucăm viaţa când acasă, când în vreun colţ de lume, dar, cu siguranţă, de fiecare dată ne întoarcem acolo unde, convenţional, spunem acasă. Întrebarea este dacă există sau nu întoarcere sau casă autentice.
Pentru mine, nu. Prea des am fost obligată să plec, să revin, fie chiar şi numai prin plecări şi întoarceri imaginare. Fiecare ne dorim să avem control asupra propriului început, dar şi asupra inevitabilului sfârşit.
Fiecare ne dorim să avem ceva care să însemne opera finală a vieţii.
Senzaţia de irealitate mă copleşeşte. Oare de ce‑mi complic inutil şi criminal existenţa? De ce nu‑mi pot stăpâni tendinţa de a despica mereu firul în patru, de a pune sub lupă fiecare clipă, fiecare tresărire? Bunăoară, acum: s‑a întâmplat să mă aflu aici, la petrecere, şi un bărbat, apelând la cel mai ieftin truc, încearcă să‑mi trezească interesul, scopul nu‑l pun în discuţie. Şi cum reacţionez eu? Stupid. Mă afund în analiză mlăştinoasă. Alta, în locul meu, cu siguranţă că nu s‑ar lăsa copleşită de o gândire metafizică, într‑un fel… Se pare că am nevoie de modele… Şi de ce nu, dacă am ceva de câştigat…
Ce ar face, oare, Ivona cu viaţa mea?
Stupidă şi păguboasă întrebare. Nimeni nu are dreptul să traseze directive, să modeleze conştiinţe după propria lui filosofie de viaţă, aşa cum nimeni nu are dreptul de a cere cuiva reţeta supraviețuirii, sau de a‑l îndemna să trăiască viaţa în locul său. Sigur, cu toţii avem nevoie de un îndrumător, nu vreau să mai apăs ideea de model, şi suntem norocoşi atunci când acel cineva nu va căuta să ne stigmatizeze cu a sa personalitate. Eu, din acest punct de vedere, am avut noroc.
Anii petrecuţi în preajma Ivonei, cred eu cu tărie, dau impresia identităţii mele. Am, în acest sens, un argument: doar la Cerna, lângă Ivona, mă simt acasă, în vreme ce locurile unde are grijă viaţa să mă ducă, mă încarcă emoţional doar cu dorinţa de a sfârşi ceea ce am de făcut şi de a mă întoarce… Da, cu siguranţă; locul unde nu te simţi ca acasă nu‑ţi va da niciodată sentimentul de securitate de care ai permanent nevoie.
Iar sunt chinuită de întrebarea: unde mi‑e locul?
Nicăieri!
Sunt, fără putinţă de tăgadă, propriul meu duşman, altfel de ce mi‑aş mobila mintea cu o mulţime de prostii egoiste?
Nu pot însă nega faptul că acest mod de a petrece timpul îmi dă o anumită beţie a simţurilor.
Apreciez cum se cuvine amestecul ciudat dintre amărăciune şi gustul delicios al realului diluat în ireal.
Parcă pentru a mă contrazice, o ospătăriţă neatentă, sau doar obosită, scapă tava plină cu pahare chiar la picioarele mele. O ajut să le strângă. Ea îngână o scuză şi dispare după perdeaua ce separă barul de bucătărie.
– Vrei să plecăm înainte de a înţelege că suntem singurii printre cei prezenţi care am aflat că viaţa trece prin noi ca vântul?
Îl privesc, de‑acum, ca pe un aliat, dar nu mă sfiesc să‑mi încarc privirea cu ironie. Apoi, fără voia mea, mă scufund în tonul de gri, plin de banal, al lumii din bar. Aveam nevoie de ajutor, de cineva care să mă ia cu forţa din acest mediu…
Tânjesc după o oarecare violenţă?
Constat cum cuta adâncă, săpată în jurul gurii companionului meu de ocazie devenise amară, cumplit de amară.
Înţeleg de ce.
– Presupun că ştii şi ce ne aduce viaţa atunci când trece prin noi ca vântul? îl întreb eu, atentând la intimitatea gândurilor sale.
– Ştiu doar ce mi‑a lăsat mie: curiozitatea de a încerca puterea unui vânt tăios, hotărât să găsesc o trecere spre altceva…
Mi se părea mie sau tipul îşi sugea buzele, cătându‑şi parcă vorbele?
Sunt tentată să‑l momesc mai departe, chiar dacă am convingerea că amândoi, cu şanse egale, încercăm să‑l atragem pe celălalt în jocul, deocamdată nedefinit, al cochetăriei.
– … ceea ce am adunat eu până în clipa de faţă este doar nelinişte…, reuşesc eu să articulez.
Ochii lui luceau straniu: a înţelegere, dar şi a superioritate. Precis că atât aştepta de la mine, o biată remarcă de muiere ambiţioasă şi încrezută.
Trăiesc un sentiment de jenă, dar sunt şi furioasă. Mă tem că, dacă nu sunt atentă, o să mă trezesc la marginea unui cerc, obligată să respect nişte rigori absurde. Mă simt de parcă mă aflu la sfârşitul unei curse, iar pentru a porni mai departe, am nevoie de timp, de motivaţie.
– Să cred că trebuie să ne suportăm reciproc? vreau eu să ştiu şi să pun capăt muţeniei ce ar putea deveni, prelungită, un act voluntar de impoliteţe.
– De ce nu? răspunse el, toţi trebuie să facem ceva.
Suspină, iar suspinul lui părea să cuprindă resemnarea întregii lumi.
– Chiar trebuie? Eu cred că asta are o strânsă legătură cu neplăcuta şi ucigătoarea lipsă de libertate…
– Despre ce fel de libertate vorbeşti? Despre dreptul la singurătate? Singurătatea, zic eu, este freamăt, tăcere, dar cuprinde semnale, concentrarea simţurilor…
Îşi sprijinise coatele de tăblia mesei şi mă privea bravând, de parcă se afla instalat pe tronul învingătorului. Secundele de tăcere se scurg în favoarea interlocutorului meu, fapt ce‑mi aduse oarecare iritare. Brusc, el puse capăt tăcerii:
– Am fost inspiraţi când am acceptat invitaţia la petrecerea asta. Se pare că hazardul aranjează bine lucrurile…
– Nu conta pe mâna hazardului, nu‑i chiar atât de lungă pe cât avem nevoie…Să nu‑mi ceri argumente în favoarea celor spuse de mine, nu sunt pregătită să intru pe tărâmul nisipos al norocului.
– Serios?
– … foarte, deşi nu‑mi place să recunosc…
Un pui de râs batjocoritor îi caricaturiza colţurile gurii, iar ochii îi luceau straniu, parcă a teamă. Simţindu‑se studiat, începu să vorbească grăbit, cu o anume plăcere.
Eu sunt atât de obosită încât îmi scapă mesajul, mai mult, am senzaţia că vorbele lui săltau precum caprele antrenate în escaladarea unei culmi, iar jos, în vale, ele îmi blocau drumul. Am convingerea că, dacă aş vrea să plec sau să le împing în hău, ele mi‑ar ghici intenţia, sau m‑ar prinde în jocul lor, dar, pe neobservate, s‑ar desprinde, bătându‑şi joc de mine şi cea care cade sunt eu. Până să mă ridic, ele se aşază, din nou, strategic, unde nu le pot atinge, punând distanţa să le apere. Mi se pare că, dacă prin minune le‑aş putea prinde, înainte de a savura victoria, ele ar scăpa şi m‑ar ataca din nou, din cu totul altă parte, ademenind şi alungând, şoptind şi lovind eficient: când adunate în turmă, când împrăştiate în toate părţile.
Oare, mi‑ar fi de folos abc‑ul tacticii de încercuire?
– Hei, de pe ce planetă ai aterizat?
Da. Se vede că bărbatul, ofensat de lipsa de interes cu care îl tratam, mă penalizează prompt pentru încercarea mea de evadare.
– De pe aici, de pe aproape…
– Să sper că o să am destul timp să aflu coordonatele…
– Ce vrei să spui?
– Tot eu? Cruţă‑mă, sunt terminat. Am epuizat tot repertoriul: povestea vieţii mele, bârfe, bancuri…
– Bancuri? Ce‑ar fi să‑l repeţi pe ultimul?
– Ce fac românii când nu au bani?
– Fură!
– Fals! Schimbă dolari!
De ce nu pot să schiţez măcar un zâmbet?
– Ştii să dispari de la o petrecere? îl provoc eu.
– Pune‑mă la încercare.
Ne zâmbim complice şi ieşim.  (…)

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein,  1999

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s