Intermezzo sentimental


evadare

(…)

Oare, aşa trăiesc eu, într‑o închisoare pe care singură am inventat‑o, am construit‑o?
Nu vreau să‑mi lămuresc această îndoială.
Recunosc că adesea, poate chiar zi de zi, clipă de clipă, îmi închipui, dacă nu ruperea, cel puţin slăbirea acestui lanţ.
Cum este el, acest lanţ?
Imaginar. Stă, deci, în puterea mea să‑l înlătur.
Şi ce? Care ar fi câştigul? Aş putea să încep o existenţă nouă, cu alţi prieteni, poate chiar în altă parte a lumii, cu altă distribuire a nuanţelor într‑un apus de soare, cu altă forţă şi încredere cuprinse într‑un răsărit de soare.
Visez adesea, visez şi acum.
În felul acesta fantezia devine aliatul meu favorit, preocuparea mea de bază.
Fac parte, se pare, dintre cei ce‑şi consolidează traiul zilnic cu studiul şi urmărirea, în toate mijloacele de informare, a reţetelor mai exotice de abordare a temelor majore ale vieţii. Aparţin şi celor care, în chip naiv, mai cred că pot schimba regulile impuse existenţei.
Să fie chiar aşa?
Ştiu că uneori mă las sedusă de o reprezentare falsă. Ea stăpâneşte fanteziile mele şi chiar unele dintre reacţiile şi acţiunile mele.
Atunci, înseamnă că imaginea acestei posibile rupturi e importantă şi inevitabilă pentru cei mai mulţi dintre noi?
Nu ştiu.
În ceea ce mă priveşte, consider că fantezia şi intensitatea ei, imaginea, au fost decisive, influenţând modul în care mi‑am ordonat viaţa.
Mă aflu continuu în dubla şi ciudata căutare la apartenenţă şi libertate.
Mă surprind adesea, în timp ce citesc sau scriu, întorcându‑mă la ceva care mi s‑a întâmplat cândva.
Undeva foarte aproape cade un fulger, parcă avertizându‑mă: nu pierde contactul cu realul.
Mă supun, încerc să reintru în spaţiul meu casnic.
Pe o măsuţă de răchită trona o fotografie: eu şi prietenul meu ridicăm o cupă; singurul trofeu câştigat de noi.
Aproape că uitasem cât de fermecător era prietenul meu, cu câtă voluptate se lăsa adulat de admiratoare şi cu cât tact se strecura printre tentaţii şi braţe întinse, la propriu, fără să lase în urma sa vreun suflet rănit, sau să inducă vreo speranţă deşartă.
Da.
Era perfect.
Slobozesc un oftat, eliberându‑mă de încordare. Mă abandonez plăcerii pure de a privi o fotografie.
Perceperea vizuală nu este suficientă. Caut mai profund, cu ochii minţii, detalii, iar cu sufletul, emoţii. Îmi amintesc expresia cea mai prezentă pe chipul prietenului meu: copilul dinlăuntrul adultului. Şi atunci, ca şi acum, am convingerea că, dacă reuşesc să privesc în ochi un adult şi mă concentrez foarte tare, pot să aflu ce fel de copil a fost. Emoţia, de fiecare dată, este ca o spaimă bucuroasă.
Cobor pleoapele şi‑mi ofer un intermezzo sentimental.
Efectul: simt nevoia să mă las în fotoliul de nuiele rigid, dar cumva cunoscut.
Şi ce văd? Ce simt?

Vară, caniculă.
Mă aflu într‑un bar şi iau parte la o petrecere criminal de plicticoasă. Pentru a rezista, adică pentru a face faţă hărmălaiei, mă retrag într‑un colţ de unde îmi pot permite să evadez, dacă am chef, pot face asta, în cel mai bun caz, doar mental. După câteva clipe, cineva mi se alătură. Mă simt agasată şi‑mi pregătesc gheruţele şi faţa antipatică, arme cu care nu pierd niciodată: nici un agresor nu rezistă.
– Împrumută‑mi, te rog, o fisă pentru telefon. Vreau să chem un taxi…
Sunetele au un efect ciudat asupra mea: îmi trezesc o dorinţă pe care nu o pot încadra în vreun tipar. Vocea era una specială, senzuală fără a fi vulgară.
Întârzii voit contactul vizual cu persoana de alături, temându‑mă să nu‑mi fie luată acea teribilă şi plăcută senzaţie.
Nimic nu putea fi mai rău.
Nimic nu putea fi mai bun.
Nu mă grăbesc.
Am timp berechet la dispoziţie, aşa că încerc să ghicesc vârsta posesorului vocii; în jur de treizeci de ani?
Mă întorc.
Ceea ce văd îmi place.
Îmi place într‑un mod diferit, special, nu cel clasic: de a mă simţi atrasă de bărbatul care mă privea liniştit şi amuzat.
– Bună! găsesc eu de cuviinţă să pun capăt tăcerii.
– Bună! răspunse el grăbit, cu sunetele sale guturale, reconfortante, uită.
– Ce? îmi arăt eu nedumerirea.
– Ce ţi‑am cerut, o fisă…
– Să înţeleg că te‑ai hotărât să fraudezi telefoanele?
– Nu, m‑am răzgândit, nu mai plec…
– Ca să vezi! E uşor să renunţi la speranţa unei plecări în plin miez de noapte?
– Mi‑e frică să aflu…
– Nu te‑a învăţat nimeni că nu e frumos să începi ceva dacă nu eşti hotărât să mergi până la capăt?
– Nu. N‑am trăit într‑o aglomerare de înţelepţi…
– Eu, da, dar n‑am ştiut să profit.
Orchestra luase pauză.
– Acum e linişte, zic eu.
– Acum e linişte…
Confirmarea în ecou părea să actualizeze întâmplarea şi apropierea. Un soi de bucurie necenzurată îmi accelera bătăile inimii. Ştiu că emoţiile, care‑mi invadaseră inima şi numai un pic conştiinţa, nu erau decât o reacţie la ocazia neaşteptată de a mă desprinde de plictiseală. (…)

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein,  1999

Anunțuri

17 comentarii la “Intermezzo sentimental

  1. – „Bună! răspunse el grăbit, cu sunetele sale guturale, reconfortante, uită. ”
    Într-adevăr, nu analizez, nu filozofez.
    Pur şi simplu, uit de mine. şi, las autoarea să-mi hărăzească ce soartă vrea ea. Simt subtil, că îmi este pecetluită o trăire aparte, continuând lectura.
    Şi încerc oniric, să creez un Intermezzo sentimental, după fiorii declanşaţi de vocea neaşteptată.
    Parcă nu-mi mai aparţin, şi nici nu-mi mai doresc.
    Mă las plimbat în paşii de vals ai închipuirii stârnite. 🙂
    Onu

    Apreciază

    • Autoarea poate „dispune” doar de „soarta” personajelor. Asupra cititorilor nu are vreo putere. Dacă un cititor simte ceea ce ai scris, înseamnă că am reușit să construiesc un personaj credibil. Înseamnă mult pentru un prozator. 🙂

      Apreciază

  2. Frumos fragment, m-am regăsit pe alocuri, mai ales la acea ipostază a personajului prin care se destăinuie că se întoarce uneori la ceea ce a scris. Am înțeles că e un exercițiu sănătos și observ că și dvs. îl practicați.
    Dincolo de asta, textul e lejer și bine legat, urmând, cu răbdare, un scop bine stabilit… pe care-l vom afla din fragmentele viitoare, cred.
    Cele bune dvs.!
    Mihai

    Apreciază

  3. Viata oamenilor, scrisa, traita …se desfasoara in imaginar. Realitatea nu poate fi conditionata dupa bunul plac, nu are nimic in comun cu scopurile, cu nazuintele noastre, iar in lipsa organelor spirituale de perceptie, in lipsa constientizarii, a sensibilitatii, imaginatia este lasata sa isi faca de cap generand confuzii, conflicte, suferinte …inexistente in REALITATEA la care ne interzicem accesul. Inlocuirea realitatii cu vise convenabile, este inevitabil paguboasa. Suntem mandri de puterea noastra imaginativa, de tesatura viselor, de elucubratile mintii…Din pacate aceasta imaginatie ne-o folosim in mod inadecvat voind sa shimbam PERFECTIUNEA, s-o imbunatatim(?!) si asta din cauza ca imaginatia nu ne lasa sa o vedem asa cum ESTE.

    Apreciază

    • Comentariile tale sunt provocatoare.
      Cu voia ta, am să citez din Mario Vargas Llosa: „Ficțiunea nu este viața trăită, ci altă viață, inventată cu elementele oferite de prima și fără de care viața adevărată ar fi mai sordidă și mai sărăcăcioasă decât este.”
      În cea ce mă privește, actul creator are ca punct de plecare realitatea. Romanul (opera de ficțiune) lasă libertatea autorului să se abată de la realitate și creează un univers coerent, dar nu întru tot realist.
      Nu împărtășesc ideea că „imaginația își face de cap generând confuzii, conflicte … „
      Respect cititorul. El are libertatea să decidă dacă merit sau nu să-mi acorde în continuare încrederea domniei sale.
      Așa că, mulțumesc pentru comentariul făcut, dar și pentru atenția pe care o acorzi „Casei care adăpostește gânduri”.

      Apreciat de 2 persoane

      • Eu spun de fapt ceva extrem de simplu, de firesc…acela că REALITATEA întrece orice imaginaţie, că ea ne excede, dacă avem ochi şi urechi pentru ea. Dezvoltarea acestor organe spirituale, este deasupra oricărei „fantezii” creatoare, deschide accesul către o bogăţie inimaginabilă, practic infinită. De ce simţim nevoia unei realităţi paralele, fictive?! Eu cred că din lipsa dezvoltării acestor organe spirituale, a unei insuficiente, a unei sensibilităţi la care educaţia, viaţa cu toate dezechilibrele ei ne împiedică să ni le “antrenăm” în REALITATEA UNICĂ a prezentului veşnic nou.
        Faptul că imaginaţia poate genera confuzii, conflicte este …verificat. Însăşi nevoia unei astfel de imaginar dovedeşte că avem un deficit de mulţumire, de confort profitabil, convenabil…Este , dacă vrei, o fugă din faţa unei realităţi inexistente şi înlocuirea ei cu alte imaginaţii, atâta timp cât REALITATEA UNICĂ, adevărată , nu este conştientizată. Aici este CHEIA problemei. Realitatea de la care spui că plecăm , pe care brodăm, construim, cu talent sau cu mai puţin talent…este oare REALITATEA ?! Sau este o reflectare a acesteia în urma condiţionărilor, cunoştinţelor capătate, prejudecăţilor, educaţiei…a ego-ului ?! Oare REALITATEA poate fi cunoscută, CONŞTIENTIZATĂ în afară triadei : libertate, iubire, adevăr?!

        Apreciază

        • Nu pot decât să spun: ai dreptate. Cu voia ta, repet: comentările tale, dincolo de faptul că sunt provocatoare, îmi stârnesc și dorința de a înțelege cât mai exact ceea ce îmi transmiți.
          Asupra sintagmei „realitatea unică” promit să meditez. Întrebările puse (și care fac din mesaj unul cu totul deosebit) să fie adresate celui / celor cu care ești în dialog? Sunt întrebări la care aștepți / cauți încă un răspuns?
          Mulțumesc pentru atenția cu care, așa pare, citești textele pe care le comentezi. O seară plăcută.

          Apreciat de 1 persoană

          • Întrebările mele sunt adresate celorlalţi, eu am primit răspuns la ele. Spun „primit” deoarece când te pui în „stare” de primire, de „tăcere”, apare o claritate interioară revelatorie în care sursa este însăşi EXISTENŢA.
            Spui că sunt provocatoare comentările mele…Cum să fie altfel, când viaţă este o continuă provocare?! Faptul că această provocare este de cele mai multe ori înăbuşită în faşă, la propriu şi la figurat, ne împiedică să zburăm. Educatorii noştri sunt picadorii, pescadorii şi toreadorii care ne ucid…libertatea şi nu este crimă mai mare…Vor să ne facă asemenea lor, să ne înregimenteze, chiar dacă declarativ şi în mod inconştient susţin altceva. Viaţa nu este o „ajungere”, este o curgere în spre OCEAN, iar oceanul este Existenţa, nu are o finalitate anume, un scop. Existenţa este un scop în sine, nu are scopuri…Ai sesizat corect şi faci parte dintre cei puţini care au sesizat ce „fac” de fapt. DA ! Provoc ! Dar nu o fac din spirit de frondă, de a contrazice, sau pentru a polemiza. O fac pentru a „stârni, a tulbura apele mai în adânc, nu la suprafaţă unde sunt tulburate de circumstanţe, de contrafacerile …afacerilor, în care viaţa a fost coruptă, în care este cântărită şi măsurată de interese meschine, în care ego-ul este stăpân. Cei mai mulţi se revoltă(?!) pe mine. Foarte bine, dacă lasă revoltă să le pătrundă mai în “adânc”. Alţii “fug” de mine, le este teamă, nu vor să dea vrabia din “mâna”…Dar eu de fapt nu fac decât să…provoc…Nu doresc să-mi impun ideile, aş deveni la rândul meu un exploatator, un “învăţător”, un educator, un dictator. Poate că sunt un manipulator…”pozitiv”, dacă tulburarea apelor se poate numi manipulare. Am spus-o în mai multe rânduri, nu pot sta pe o insula a fericirii înconjurată de un ocean de lacrimi. Ştiu că este în puterea fiecăruia să se elibereze psihologic, spiritual. Dar va trebui să o simtă EL din tot sufletul, cu toată puterea, cu fervoare, cu o devoţiune totală. Va trebui reconsiderat prin noi înşine, fiecare concept, fiecare condiţionalitate pe care ne-a dat-o de-a “gata” educaţia familială, şcolară sau socială. Nu este comod, nu este uşor, dar când CONŞTIENTIZEZI această necesitate, nu este nevoie de voinţă…faci ceea ce este CORECT, nu mai poţi trăi altfel.
            Poate că m-am întins cam mult cu explicatile, dar ţin foarte mult la clarificări.
            Iţi multumesc şi eu pentru înţelegere…

            Apreciat de 1 persoană

          • Să înțeleg că, la un moment dat, atât întrebarea cât și răspunsul sunt elemente necesare pentru construcția și legitimarea Existenței?
            Răspunsul va fi primit de cei care au capacitatea de a „intra” în stare de „primire”, de „tăcere”, iar rezultatul va fi „o claritate interioară revelatorie în care sursa este însăşi EXISTENŢA.”?

            Tulburarea apelor, provocate de către un manipulator „pozitiv”, aduce cu sine, poate greșesc, și o atenționare, ceea ce nu e rău. Dimpotrivă. Ne ușurează întoarcerea spre noi înșine.
            Sunt recunoscătoare pentru răspunsul lămuritor, amplu și, repet, provocator.

            Apreciat de 1 persoană

          • Da ! Observaţia ta este corectă faţă de cele spuse de mine. Desigir, dezvoltarea organelor spirituale, a sensibilitaţii, nu este un proces spontan, dar este un proces pregatitor al punerii în „stare” .
            Am dezvoltat subiectul în toate articolele mele, iar în cele despre religiozitate am încercat sa dau un înţeles sentimentului religios, dincolo de dogme, culte, D-zei…
            Sper ca provocarea mea să genereze noi si noi provocări…
            Îti mulţumesc în egală măsură pentru interesul acordat…provocărilor.

            Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s