MIHAI EMINESCU. ROSTIREA CARE UMANIZEAZĂ


eminescu11

Eminescu, precum o lumină lăuntrică a iernii, vine, parcă de dincolo de timp şi din toate vremurile şi peste toate módele, să ne demonstreze, an de an, că în fiecare prag de An Nou, pentru noi, românii, cel mai frumos dar este idiomul prin care ne grăieşte însăşi lumina, adică limba prin care ieşim în lume, comunicăm şi ne comunicăm. Altfel spus, cuvântul, haina noastră sufletească, logosul primordial, pe care Poetul-nepereche l-a şlefuit atât de ca nimeni altul. Acesta este darul de-a pururi viu care ne dă identitate şi verticalitate, întemeindu-ne fiinţa şi cugetul.
Eminescu vine să ne amintească tuturor, la începutul fiecărui an, că există speranţă, că există renaştere şi că pre-cuvântarea noastră, a românilor, are ca putere de expresivitate şi semnificaţie trei haine miraculoase, trei niveluri nobiliare:
1. Limba minunată a poporului – mereu vie, lăstăritoare în virtualitatea ei purificatoare (şi zămislitoare, timp de atâtea veacuri);
2. Limba lui Eminescu – cu inefabilul său vers expresiv, deschizător de superbe zări şi drumuri;
3. Limba lui Nichita Stănescu – reformatoare ca viziune poetică şi cuprindere, de inedit potenţial expresiv.
Pe lângă aceste trei mărci poetice, bine conturate în originalitatea lor, cu foarte puţine excepţii (Macedonski, Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Voiculescu…), ceilalţi creatori de limbă mi se par variaţiuni pe aceeaşi temă.
Spuneam că Eminescu dă verticalitate fiinţei, prin rostire (limbă), aducând-o fericit în matca sa etnică şi spirituală, în haina sa rostitoare şi rostuitoare, iar idiomului – anvergură cugetătoare, luminătoare, plin de parfumuri spirituale, dar şi de mlădiere, armonie, muzicalitate, eufonie, toate la cel mai înalt nivel valoric pentru vremea de atunci şi de acum. Acestea constituie o pecete specifică, o matrice unică, din care, precum dintr-un nesecat izvor, se revendică modernitatea limbii şi poeziei noastre de după Eminescu. Textul eminescian, purtător al binecuvântatului geniu, dăruieşte bucurie intelectuală şi sufletească celor care se încumetă să-i pătrundă zarea.
Puterea născătoare, regeneratoare nu se poate regăsi decât într-o operă deschisă interpretărilor, care are de fiecare dată câte ceva de spus fiecăruia dintre noi, unduindu-ne şi uimindu-ne simţirea şi imaginaţia. În opera sa irepetabilă regăsim o chintesenţă, în care tradiţia s-a întâlnit, într-o fericită armonie, cu modernitatea, împlinindu-se într-un creuzet creator, care este opera sa unică. Din acest punct de vedere, moştenirea lăsată de „omul deplin al culturii române” este colosală. A ştiut ca nimeni altul să-i recepteze elogios pe înaintaşi, să-i aprecieze şi să-i stimuleze pe contemporani. A iubit folclorul, filozofia, literatura şi cam tot ce a creat important umanitatea până la vremea sa, mereu atent la ceea ce are şansa perenităţii. Numai aşa putea să se împlinească o sinteză uimitoare şi miraculoasă, într-o operă singulară (poezie, proză, dramaturgie, publicistică), în care sufletul şi mintea se bucură şi se regăsesc, minunându-se şi împrospătându-se de fiecare dată.
De aceea sunt optimist că şi sufletul, şi imaginaţia tinerilor de azi se pot găsi şi regăsi în opera lui Eminescu. Fie şi numai pentru faptul că reprezintă un dor nemărginit, o chemare fără saţiu, aşa cum credea Constantin Noica despre întâlnirea în idee a simţirilor apropiate – dacă nu m-ai fi găsit, nu m-ai fi căutat! Şi noi îl găsim în noi pe Eminescu, ca stare şi trăire, şi de aceea îl vom căuta mereu.
Şi, trebuie să recunoaştem, iată, acum, la 164 de ani de la naşterea Luceafărului poeziei române, că ne regăsim toţi în zarea măritoare a poeziei lui, cu nostalgiile, melancoliile, dorurile şi singurătăţile noastre, indiferent de vârstă, credinţă, profesie şi, de ce nu, naţionalitate. Pentru că spuza cuvântului adună şi încheagă, iar Eminescu a lăsat o vatră bogată în străluciri şi licăriri nepieritoare, care luminează, uimeşte şi umanizează, ca şi limba în care le-a rostit şi din a cărei spuză se trage, pentru a înfrunta şi a călători veacurile, prefigurându-ne şi purtându-ne destinul:

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre păsări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Ne-nţeles rămâne gândul
Ce-ţi străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.

Pentru că este bine să nu uităm că „arta este un nectar adunat pe aripi de suferinţă şi trudă” şi trebuie să îşi găsească locul de cinste în cetate şi în sufletele noastre.

Prof. Ion  CĂLIMAN
Revista Almăjana, nr. 3-4, an 2014, p. 2

Anunțuri

3 comentarii la “MIHAI EMINESCU. ROSTIREA CARE UMANIZEAZĂ

  1. Citindu-l și recitindu-l pe Eminescu sau ce se scrie despre opera sa, cu adevărat trezește ”un dor nemărginit, o chemare fără saţiu, aşa cum credea Constantin Noica despre întâlnirea în idee a simţirilor apropiate – dacă nu m-ai fi găsit, nu m-ai fi căutat! Şi noi îl găsim în noi pe Eminescu, ca stare şi trăire, şi de aceea îl vom căuta mereu”. Mulțumesc pentru acest articol atât de frumos inspirat scris.
    O săptămână de vară frumoasă !

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s