Despre revizuiri şi revizionisme / 3


LITERATURA SI IDEOLOGIE

(…)

Încercăm să ilustrăm fenomenul, stăruind asupra cazului Nichita Stănescu, o ţintă preferată a celor implicaţi în „cruciada” revizuirilor. El ţine de o generaţie strălucită, „norocoasă” (spunea Eugen Simion), reuşind să îngroape realismul socialist, impus, sub „tăvălugul” comunist, ca urgenţă politică. Cucerind, notează Nicoleta Sălcudeanu (2, 16), „redutele literarităţii”; adică, recuperând esteticul şi creând, cu sprijinul unei remarcabile echipe de critici, un moment de mare solidaritate. Polemică, refuzând dogmatismul impus de o „stângizare” forţată (2, 8), cu sufocante ingerinţe politice şi marea cezură a realismului socialist, generaţia Labiş era, totodată, zicea G. Dimisianu, fără apetit polemic. În sensul că, ignorând (ca scriitori) pe zeloşii slujitori ai proletcultului, făcând din critică o portavoce a propagandei de partid, generaţia orfelină îi descoperea, cu încântare, pe „cei vechi”, construind punţi. Salvând, astfel, supravieţuirea literaturii autentice şi fructificând timida / efemera liberalizare, urmând eliticidului proletcultist. A fost, negreşit, o epocă de „tumult creator” (cf. Mircea Martin), cu aprinse dezbateri, polemici, despărţiri. Dacă ierarhia s-a schimbat iar canonul oficial, ideologizat, a fost penetrat de noii veniţi, chingile ideologice, reactivate prin Tezele din vara anului 1971, n-au dispărut. Încât, ciudat, coexistau două scări de valori: cea oficială, respectiv cea reală, acceptată, însă, „cu fricţiuni” (2, 17). Nichita, prezent, ca fruntaş, în ambele, a stârnit comentarii bogate, fiind dus, în vacarmul postdecembrist, cu pompă exegetică, la eşafod.
Dincolo de stahanovismul literar al autorilor servili, slujind zelos comenzile partinice şi oferind, ca tribut, cărţi ridate (în cel mai fericit caz), dacă nu maculatură rozacee (prin corvoada propagandistică), aneantizată acum, există, neîndoielnic, o literatură politică, şi ea supusă inevitabilelor compromisuri. Să ne amintim, de pildă, de epidemia romanescă a „obsedantului deceniu”, ieşind din dezmăţul realist-socialist, rostind jumătăţi de adevăr, cultivând stilul esopic, autocenzura. Şi acreditată ca fiind literatură „de curaj”, vânată de publicul acelei epoci. Dacă demnitatea estetică este în suferinţă, nici un titlu – indiferent de miza politică – nu poate fi salvat. Dar literatura poate fi şi beneficiara unor şanse politice, oferind nesperate culoare de promovare (august ’68, decembrie ’89), ratate însă.
Imediat după război s-a practicat, se ştie, „teoria înregimentării”; ea a dat roade şi în anii posttotalitari, graţie „reciclării” unor intelectuali, doritori a-şi spăla biografiile. S-a instalat deruta culturală şi confuzia valorilor. Gălăgia postdecembristă, folosind cu aplomb etichetologia, a indus fie „sindromul tăcerii” (Paul Miclău), fie o ciudată intoleranţă, clasând şi „satanizând” pe cei care nu s-au aliniat. Ura s-a instalat în comunitatea intelectuală blamând zgomotos apolitismul unora. Neangajarea a fost considerată o dezerţiune de la „desăvârşirea Revoluţiei”, în numele unui principiu primitiv, izbitor nedemocratic, polarizând comunitatea scriitoricească. Maniheismul a izbucnit cu ferocitate şi, potrivit analiştilor, el indică, fără tăgadă, infantilism politic. „Iacobinii epocii noastre” împart verdicte şi deplâng absenţa „rezistenţei albe” (a grevei scriitoriceşti, altfel spus), propunând revalorizarea tot pe criterii politice, afişând (câteodată!) un proletcultism întors pe dos şi o bolnăvicioasă inclemenţă.
Dacă e să cercetăm, fireşte, cu ochi critic, peisajul literar vom constata, fără efort, că ne zbatem într-o „veselă” confuzie a valorilor, pe fundalul unei teribile zarve. Acest vacarm generalizat, centrifugal, în erupţie irepresibilă după monologul dictatorial, n-a reuşit – deocamdată, cel puţin – să erodeze canonul. El încă rezistă, dar scara e pe valuri (observa regretatul Laurenţiu Ulici) şi decanonizarea e în curs, ni se dau asigurări. Ofensiva noilor veniţi înseamnă şi „lupta cu statuile”. Agresivitatea/solidarizarea generaţionistă, clasamentele zonale (încropite de strategi de cafenea) şi promovarea zgomotoasă a valorilor „de grup” (literar), cu rol substitutiv, ilicit, ar cere, salvator, revigorarea spiritului critic. Observăm că spiritul critic, aparţinând unor voci autorizate, recunoscute ca atare, a cam amuţit, în timp ce criticismul (pe de o parte) ori superlativita (pe de altă parte) fac ravagii. Încât, inevitabil, confuzia se înstăpâneşte. Abundă prefeţele comandate, cota literară (a unora) e umflată nemilos, foiesc critificatorii. Şi atunci mai vorbim de credibilitatea criticii? S-ar impune tocmai asanarea climatului, „ecologizarea” unui mediu (cel literar) răvăşit de năbădăile criticii publicitare, aruncându-ne într-o teribilă derută axiologică. E nevoie, credem, de un nou moment maiorescian. Va veni? Să nu uităm că şi Maiorescu era „în tranziţie” şi asta nu l-a împiedicat să stea „strajă înaintea edificiului literaturii” (recunoştea chiar adversarul său ideologic, Gherea). Dar vremurile s-au schimbat. Câteva recente colocvii au repus pe tapet chestiunea criticii şi istoriei literare, trăgând un semnal de alarmă (explozia vulgarofilă, generaţia „mizerabilistă”, reculul lecturii şi, negreşit, declinul criticii de întâmpinare, implicit eclipsa – prelungită – a autorităţii). Se mai bucură cronicarul de popularitate? Fixează el opinia literară a momentului? Asigură dispeceratul valoric? Mai degrabă, în cadrele culturii publicitare (care ne sufocă), el devine un agent literar. De mai mult sau mai puţin succes.
Contenciosul revizuirilor ţine încă afişul. „Campion” al revizuirilor, Gh. Grigurcu conduce cu aplomb ofensiva, intrigat că există şi voci „ale rezervei”. Vrem, nu vrem, literatura – în pofida tonului văicăreţ al unora – va fi mereu repusă în cauză; revizuirile sunt, repetăm şi noi, pe urmele altora, fireşti, necesare, inevitabile. Problema e că puzderia de „evaluatori” de ocazie sfârşesc prin a submina critica de autoritate şi a discredita tocmai spiritul critic. Între admiraţia extatică, ridicând blocaje „confortabil retrograde” şi pofta demolatoare, întreţinută de năbădăi pamfletare, umorale, se impune a fi găsit tonul judicios, scutit de oportunisme, supralicitări ori partizanate; altminteri, receptarea rămâne aleatorie şi ne instalăm în ceea ce M. Mincu numise o „dezordine axiologică dirijată”.
Or, ca neobosit combatant, orice critic are motive şi argumente să se îndoiască de o anumită ierarhie literară. Şi dacă maculatura encomiastică nu mai intră în discuţie, îmbelşugând cimitirele literare, propunerile pot trezi şi acele „voci ale rezervei”. Fără ca astfel de opinii potrivnice să însemne şi un refuz programatic al revizuirilor. Evident, ele vizează, cu precădere, seria oficială, rod al unor ordonări care s﷓au bucurat de concursul criticilor. Să fie Nichita, de pildă, doar un „poet popular”, impus prin „decantări pripite”? Să reţinem din strădaniile lui Ovid S. Crohmălniceanu doar „depravările propagandistice” şi, bizuindu-ne pe adevărurile textuale, să conchidem că ar fi un dogmatic „intratabil”? Bineînţeles, istoria literară cerne, canonul se schimbă, reaşezarea valorilor nu poate fi blocată. Dar întrebarea e ce punem în loc? Paradoxal, din perspectiva istoriei literare, scăderile biografiei nu prea contează. Fireşte, nu vom şterge cu buretele compromisurile, nu vom glorifica pogoanele înnegrite de condeie servile, dar parcă nici schimbarea canonului „după dosar” (cum zicea cineva) nu ar fi recomandabilă. Să fie pomenitul Ovid S. Crohmălniceanu doar un corifeu proletcultist? Să fie biografismul un argument forte în prefacerea clasamentelor şi filtrul politizant o reţetă infailibilă? Rocadele nu sunt obligatorii în campania de revizuiri chiar dacă valoarea morală a autorului discutat e în suferinţă. Exemplaritatea morală nu înlocuieşte valoarea estetică. Inventarierea compromisurilor e necesară, dar argumentul bibliografic rămâne decisiv.
Cei care vesteau o nouă ordine literară, constată, iritaţi, că sacrosancta ierarhie şaizecistă, alimentată ani în şir cu „epitete entuziaste”, rezistă încă. Că o nouă imagine axiologică a literaturii noastre întârzie, chiar dacă nimeni nu pare să conteste necesitatea revizuirilor. E vorba, mai degrabă, de o accepţie formală, de un discurs inerţial al frontului critic, dacă „liberalizarea” înseamnă pulverizarea unor dogme şi cutume, defrişarea spaţiilor tabuizate. Ivirea pe scena literaturii a unor noi serii de conştiinţe critice, străine de amprenta unui mediu mistificator şi capabile, am văzut, de gesturi iconoclaste, nu înseamnă, neapărat, o revizuire onestă. După cum (aici ne întâlnim cu opinia lui I. Simuţ), revizuirile postdecembriste au un ton vindicativ moral. Şi în asta rezidă şi slăbiciunea lor, credem.
Pe de altă parte, deşi ni se dau asigurări că nu de „demolări” ar fi vorba, este limpede că revizuirile asta presupun. „Nu avem în vedere nici o demolare”, preciza Gh. Grigurcu (v. O pledoarie pentru stagnare, în Convorbiri literare, nr. 4/2001), respingând acuza şi refuzând, aşadar, această „ficţiune neagră”. Totuşi, ne întrebăm, putem revizui fără a demola? Evident, vom recunoaşte, când e cazul, fertilitatea negaţiei; dar dacă acceptăm „ventilarea mitului” se cuvine să avem grija nuanţelor. Fiindcă – avertiza Cioran – „acolo unde idolii se schimbă la fiecare generaţie, nu e de aşteptat longevitate în Istorie”. Asumându-ne Istoria, ne apropiem toate valorile ei (chiar cele dezagrabile politic). Este limpede că revizuirile privesc numele „fragilizate”, „selectate” de o epocă defunctă ori acele personalităţi „mai ponderoase”, supralicitate, manevrând (ocult?) pârghiile succesuale, surpând, finalmente, eşafodul vechilor clasificări sau blamând rapida lor instituţionalizare. În locul lor apar, odată cu volatilizarea starurilor şaizeciste, alte nume din seria valorilor certe, dar „marginalizate”. Şi ne întrebăm: cei care ţin (încă) afişul sunt oare lipsiţi de suport axiologic? A fost Nichita doar „un lider confecţionat de Partid?” Iar cei care au un alt punct de vedere, întâmpinând cu rezerve brusca ridicare în rang axiologic, operaţiune la care s-a purces febril, trebuie neapărat suspectaţi că încurajează „expediţii represive”?

din volumul Literatură şi ideologie, Adrian Dinu Rachieru, Editura Excelsior Art, 2013

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s