Inelul de fum / 17


inelul de fum

(…) Noaptea umedă, fulgii de zăpadă care se topeau de îndată ce atingeau obrazul Marei, o răcoreau. Şirul ulucilor din gard aruncau umbre negre şi temătoare, fata privi în sus să vadă dacă stelele erau la locul lor, însă norii acopereau luna. Singură sub crâmpeiul de cer i se pare că timpul se grăbeşte. Un joc întâmplător, fără nici un folos pentru ea, pentru o viaţă plină de spaime şi de oboseală. Dezamăgită, închide ochii. Se zbate în ea o răzvrătire sălbatică împotriva sărăciei, a singurătăţii. Continua să ningă cu îndârjire.
Poarta scârţâie prelung. Prin deschizătură îşi fac loc două umbre mari, aproape deformate. Şi-i închipuie pe tatăl şi pe fratele său aplecaţi sub greutatea legăturilor de lemne, cu mâinile umflate de ger, flămânzi, dar cu ochii aprinşi de bucuria întoarcerii. Îşi spune că ea nu-şi făcuse datoria faţă de casă, că acum familia ei era infinit mai săracă decât astă-dimineaţă. Hotărăşte să pornească în urmărirea ursarilor. Că „oamenii negri”, cum mai erau numiţi ursarii, i-ar putea face vreun rău, nici nu-i trecea prin cap.
Aude, nu departe, glasul lui Ion:
„Tată, să punem legăturile în picioare, aşa s-or muia mai puţin şi-or da căldură mai multă…”
Bătrânul nu răspunde. Merge spre casă, călcând prin zăpadă cu opincile lui găurite, cu ciorapii împodobiţi cu ţurţuri tăiaţi în forme diferite, care, atingându-se, sunau înfundat şi alarmant.
„Ioane, fă bine şi scutură-te de omăt. Altfel duci în tindă un car de ger… Ce-o fi cu soră-ta? N-a rânit zăpada de pe scări. Fii atent, alunecă…”
Mara se strecoară pe poartă exact în clipa în care „bărbaţii îşi scuturau unul altuia bucăţelele de gheaţă agăţate de sumane.
„De ce, dumnezeule, ne loveşti aşa de greu? Cu ce ţi-am greşit?”
De pretutindeni năvălea o lumină albă, tăioasă şi aspră. Luna, de culoarea aurului vechi, strălucea timidă. Sufla o boare de vânt, învârtind într-un cerc mare şi imperfect fulgii de nea.
Mara trecu în fugă hotarul fără să se întrebe dacă drumul scăldat în beznă este cel bun.
Urmele ursarilor abia se mai vedeau. Mara înainta stângace, uşor aplecată în faţă de parcă n-ar avea nici un fel de echilibru. Fusese speriată, înainte, stând pe prispă, dându-şi seama că li se furase porcul, dar aceea era o spaimă fizică, o reacţie naturală în faţa nenorocirii. Acum, ceea ce simte este cu totul altceva – un sentiment de panică, o frică ciudată. „Asta e, se gândea ea, trebuie să-i ajung. Le spun cât suntem de săraci, că rareori pe masa noastră ajung bucate mai alese, că porcul ăsta era primul pe care urma să-l tăiem de Crăciun, primul de când mă ştiu… Nu se poate să nu li se înmoaie inima, or fi ei sărmani, dar sărăcia nu-i un motiv să dai cinstea pe hoţie. Toţi oamenii din sat sunt săraci, n-au nici cămaşă pe ei, dar dau din puţinul lor şi altora, aşa cum s-a întâmplat şi astăzi…”
Se adună sub broboada veche şi grăbeşte pasul.
În noaptea acum senină, luna apăruse dintre nori, răsări în faţa ei albia întortocheată a râului. Vântul spulberase zăpada pe alocuri şi întroienise arinii din zăvoi. Râul îngheţat semăna cu o enormă oglindă somnolentă a veşniciei.
Încă mai ningea leneş. Cerul atârna atât de jos încât adusese luna aproape. Marei i se pare că o poate atinge cu mâna. Satul s-a ascuns în scânteierea tainică a omătului. Departe se văd câteva petice, nu mai mari decât podul palmei, marcate de o lumină stranie – ferestrele. Gerul era perfid şi excitant. Copacii de pe malul apei, învăluiţi de un aer enigmatic, trosneau sec.
Se opreşte câteva clipe. Are părul şi hainele acoperite de zăpadă. După o oarecare şovăire, hotărăşte: „Trec prin vad, scurtez drumul”.
Făcu câţiva paşi, apoi rămase pe loc. Gheaţa trosneşte fără să se rupă.
„Pe o vreme ca asta, cu atâta linişte, nu mi se poate întâmpla nimic rău…”
Vorbea tare, sperând, în felul acesta, să-şi domolească bătăile inimii. Paşii îi sunt uşori, moi, prudenţi, de parcă ar călca pe sârmă. Şi, dintr-o dată, o senzaţie stranie pune stăpânire pe ea. I se pare că îşi croieşte drum printr-o oglindă în care încăpea atâta pace câtă aduce lumina şi zăpada. Îşi aminteşte că, numai peste câteva zile, sătenii, dar mai ales fetele şi băieţii de vârsta ei, vor porni să colinde din poartă în poartă. Se vor opri sub ferestre, vor cânta, apoi vor năvăli în case, repezindu-se în jurul sobelor încinse şi a meselor încărcate cu covrigi, mere şi nuci.
Un nor sclipitor de alb, dar opac acoperă luna. „Dacă n-aş cunoaşte locul, gândea ea, m-aş rătăci, căutând malul şi, negăsindu-l, tot învârtindu-mă în cerc, m-ar prinde dimineaţa iar ursarii ar ajunge prea departe…”
Vântul suspina peste capul ei. „O fi mai cuminte să iau drumul înapoi?” Era prea târziu. Trecuse de jumătatea distanţei dintre cele două maluri. Doar privirea i se întorcea spre satul pe care-l lăsase în urmă. I se pare că dinspre dealuri venea tată-său şi o privea mustrător. Îşi ţine cu greu echilibrul, alunecă şi cade. Caută ceva de care să se prindă. Mâinile întâlnesc doar învelişul îngheţat al apei. Instinctiv, în timp ce se ridică în genunchi, îşi îngroapă faţa în mâini. Următorul gest pe care-l face este de a-şi încorda auzul. Aproape, foarte aproape, clipocea apa.
De undeva, din susul râului, o pală de vânt venea, rostogolind un ghem uriaş şi alb. „Ştiu ce voi face, voi trece râul cu orice preţ…”, îşi zise Mara, mai mult pentru a înăbuşi cu vocea ei clipocitul apei. Cu toate că îşi simţea picioarele moi, face câţiva paşi sub care, suprafaţa lucioasă şi alunecoasă, crapă, de parcă cineva ar fi lovit-o cu bice de foc. Privirea ei s-a lipit, fără putinţă de desprindere, de spărtura în gheaţă. Era fermecată de neliniştea apei care năvălea în cercuri perfecte şi, unduind, o acopereau blând, cu încolăciri perfide. Jocul apei îi amintea de legănarea lină a fetelor prinse în horă. Făcu o mişcare bruscă şi gheaţa se sfărâmă.
„Malul e aproape, nu vreau să mor…”
În noapte se aude un glas răguşit, îngrijorat.
„Mară, unde eşti fată?”
„Aici, tată… Vezi că s-a spart gheaţa… vrea Mara să strige, dar cuvintele se înnoadă în gât şi se întorc, sporindu-i, deopotrivă, oboseala şi dorinţa de a scăpa din capcana apei.
„O fi băgat de seamă tata că ni s-a furat porcul?
Înainta încet, înlăturând bucăţi mari de gheaţă, cu mâinile întinse, încercând cu disperare să nu se lase prinsă de vîrtejul tot mai evident ale apei.  „Nu, nimeni nu mă poate ajuta, sunt doar eu…”
În raza de lună care cădea pieziş până la ea, văzu malul.
„Am ajuns…”
Din haine îi şiroia apa, pulpele îi ardeau, tălpile-i erau amorţite. Ostenită, se întinde jos. Ciudat! Pentru o clipă nu-şi mai aduce aminte unde trebuia să ajungă, de ce se află pe malul râului şi nu la gura sobei. Ridică ochii. Recunoaşte lunca, râpile şi, departe, ştie munţii veşnici. Îşi aminteşte de casă, de prispa împrejmuită cu nuiele de alun de sub care, în fiecare dimineaţă, auzea, ca o promisiune, grohăitul porcului, de ograda posomorită, de laviţa de sub icoană, de cusătura pe care o aruncase în clipa în care zarva de afară o atrăsese, de înghesuiala din jurul ursului, de bătrâna aceea…
„Uite-l pe tata… Ce s-a mai împuţinat, abia de întrece grămezile de omăt viscolit… Vine încet, și-n el ca şi-n mine totul e îngheţat… Mi-e din ce în ce mai greu să-l aştept, nu mă mai pot uita în sus, mă doare gâtul…”
Curând frigul o cuprinse de-a binelea. Doar zornăitul lanţului trecut prin inelul de la brâul scripcarului o mai obseda.
„Marăăă…!”
Mara are ochii aţintiţi pe spaţiile dintre copaci. Strigătul ajunsese la ea domolit. Are o viziune bruscă; o grămadă de tufe de iasomie pătrunseseră zăpada. La picioarele ei, în vârtejuri repezi, topeau poleiul şi vesteau grăbite, în rânduri repetate, viiturile de primăvară. Copacii erau verzi. În zăvoi nici urmă de zăpadă viscolită. În locul râului se întindea un iaz cu apă limpede, o mulţime de fete întindeau cămăşile, spălate în râu, la soare. Undeva, la margine, un lăutar, o vioară şi un urs, un drum cu urme încurcate…
„Marăăă… !”
„Vine tata… De ce fug fetele?” (…)

Anunțuri

2 comentarii la “Inelul de fum / 17

    • Romantismul și (sau) aceea complicată și de nezdruncinat dorință de a supraviețui.

      Mulțumesc pentru mesaj. Datorită ție, astăzi, am recitit capitolul în care Mara intră în galeria personajelor. Mi-a fost dragă, atunci, prin ani 80, acum, mi-e dor de ea. O seară frumoasă.

      Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s