Către…

duioşie supărătoare ca o despărţire:

tu – nici măcar nu vorbeşti în somn
eu – nici măcar în somn nu încetez să tac
între noi nu sabia stă, ci sângele – zămislit
între noi zace teama
gângurit de porumbei singurul ecou al convorbirilor noastre
(oare această povară o va ridica porumbelul alb al şoaptei?)
parcă ai fi şi soţie şi singurul meu copil
sânge din sângele meu
boală incurabilă
vers alb
discuţia cu tine îmi apropie lumea
discuţia cu tine îndepărtează lumea

apropiată ca zorii dimineţii

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

 

Publicitate

„Portul naţional”

(…)

Despre portul naţional şi despre alterarea acestuia s­a vorbit şi s­a scris atât de mult în timpul din urmă, încât acest subiect nu mai are astăzi aproape nici o atracţie. Şi aceasta îndeosebi pentru faptul că, mai de multe ori, cei ce au tratat acest subiect atunci când nu erau specialişti, n­au căutat să adâncească realităţi, n­au sesizat cauze şi efecte ci s­au mulţumit să privească problema portului nostru de la depărtarea vreunui birou în care toată legătura cu problema pusă se rezuma poate la vreun opreg agăţat în perete. Nu e de mirare deci dacă subiectul s­a banalizat şi dacă prin chiar această împrejurare nu se mai bucură de atenţia pe care această gingaşă problemă o merită.
S­au dat sugestii, s­au scris reţete infalibile pentru stăvilirea dispariţiei portului naţional, s­a dat alarmă şi s­au luat măsuri – câteodată caraghioase – care nu odată au avut efectul de a altera „oficial” şi mai mult portul nostru. Se poate spune că în acest domeniu al portului naţional domneşte prea multă dezorientare atât ca principii cât şi ca mijloace, îndeosebi că aproape întotdeauna problema portului naţional a fost rezolvată pe toată întinderea pământului românesc, deodată, cu aceleaşi sugestii de mijloace. Iată de ce, fără ca să plâng pe ruinele acestui Ierichon, îmi voi da silinţa a privi problema în faţă, bazat pe constatări făcute la faţa locului în întreg Banatul. Unele dintre cauze şi efecte se vor potrivi poate şi la celelalte provincii ale ţării, unele iarăşi vor avea un aspect local ca urmare a unor împrejurări ce nu se găsesc aiurea.
Este incontestabil că portul bănăţean s­a alterat mult în timpul din urmă. Mai puţin înainte, mai mult, după război. Este iarăşi adevărat că această alterare în unele locuri a luat proporţii atât de mari încât se poale vorbi aproape de dispariţia costumului românesc. Această constatare ne va umple sufletul de îngrijorare dar nu e mai puţin adevărat că în acelaşi timp găsim centre de înviorare care echivalează cu pierderea suferită pe alocuri. Şi atunci se pune întrebarea: căror factori se datorează alterarea şi cărora păstrarea, respectiv renaşterea portului original? Aş fi prea pretenţios să decretez cauze generale: voi expune însă câteva din constatări.
Se afirmă întotdeauna că apropierea oraşului influenţează în rău evoluţia portului. Sunt de părere, cel puţin pentru Banat, că această teorie nu corespunde adevărului. De pildă unul dintre cele mai frumoase costume, atât la bărbaţi cât şi la femei, se păstrează în imediata apropiere a Lugojului în satele: Chizătău, Belinţ, Ictar, Budinţ, Ohaba, Babşa, apoi între Lugoj si Timişoara de­a lungul liniei ferate la Topolovăţ, Şuştra, Izvin ş.a. Cel mult s­ar putea trece la capitolul: evoluţie – şi nu alterare – înlocuirea materialului mai greoi, – lână şi cânepă, – cu pânză mai fină.
În acelaşi timp cătune ascunse între dealuri şi munţi, departe de orice oraş, au introdus în port schimbări importante pe care nu le găsim în centrele supuse influenţei oraşului. De pildă în jurul Caransebeşului în cea mai săracă regiune a Banatului, la poala munţilor a dispărut aproape complet cătrânţa ţesută, fiind înlocuită cu şorţuri confecţionate din pânză de prăvălie. Acelaşi lucru se poate constata şi pe aproape întreg întinsul Almăjului, precum şi în regiunea muntoasă din jurul Făgetului. Ici colo doar pe fundul lăzilor de zestre se mai găseşte câte o catrânţă uitată, care a scăpat ca prin minune pieţei Caransebeşului, Lugojului, Oraviţei sau Timişoarei.
Tot in jurul Timişoarei, în Giroc, Cerneteaz etc., cu toată apropierea oraşului, portul n­a fost părăsit, ci se păstrează cu relativ uşoare alterări, în chipul originar.
Este poate starea materială care influenţează mersul lucrurilor? Răspundem: în oarecare măsură da, însă cele constatate cât priveşte apropierea sau depărtarea oraşului, ne previn să fim prudenţi şi în cazul acesta ştiut fiindcă, de pildă, satele din împrejurimea Lugojului sunt bogate şi totuşi îşi păstrează în întregime portul, în timp ce satele în care a dispărut complet catrinţa şi alte piese de îmbrăcăminte sunt sărace şi cu toate acestea se cumpără foarte mult din prăvălie.
Se va obiecta poate că populaţiei sărace nu­i dă mâna să­şi mai confecţioneze în casă lucrurile, fiind mai ieftine cele din prăvălie? Această populaţie săracă este cea aşezată în regiunea de deal, unde am constatat dispariţia catrinţei. De ce această populaţie săracă persistă în schimb în a­şi face în casă tot restul îmbrăcămintei, şi de ce nu­şi cumpără din prăvălie şi pânza pentru spăcel, poale etc., dacă, este mai ieftină? De altfel, dacă vom ţine seamă că acele părţi de îmbrăcăminte care au fost înlocuite cu material cumpărat în prăvălie, în regiunea muntoasă, au fost ţesute cândva din lână şi decorate cu fir de lână, ne vom da seama că nu puteau să coste mai mult decât dacă s­ar cumpăra din dugheană, căci întreg materialul acesta a fost confecţionat în casă. Alta ar fi situaţia dacă şi în aceste regiuni muntoase s­ar purta oprege şi cătrinţe ţesute în fir de aur, sau spăcele împodobite cu grele motive inspirate din lumea vegetală, brodate şi acestea în fir. Acestea, într­adevăr, costă incomparabil mai mult decât aceeaşi piesă confecţionată din material cumpărat.
În rezumat: în unele regiuni muntoase au dispărut unele piese de îmbrăcăminte, aceasta se datorează unor factori pe care nu­i putem preciza. În orice caz, nu poate fi vorba de cauze materiale, greu de combătut, ci – cred – de modă, de gust alterat, care ar putea să revină la forme originale, tot atât de uşor precum s­a îndepărtat. Să punem acum faţă în faţă două extremităţi: centrele care se înstrăinează şi centre care se înviorează: În prima categorie putem pune Comloşul­Bănăţean, Secusigiul, Igrişul, deci Torontalul de nord şi satele din plasa Ciacova, Gătaia, Giulvăz. Cât priveşte nordul Torontalului părăsirea portului se explică uşor prin mediul etnic în care trăieşte populaţia românească. Apropierea şi conlocuirea şvabilor, depărtarea nu prea mare a ungurilor, influenţa sârbilor, sunt factori care n­au întârziat să lase urme simţite în evoluţia vechiului port bănăţean. O revenire în aceste centre este mai grea ca orişiunde, deoarece trecerea de la costumul frumos la costumul practic s­a făcut de mult, deci a căpătat o putere de tradiţie.
Mai greu de explicat este alterarea portului în plasele Ciacova, Giulvăz, Gătaia. Aici cred că se poate invoca acel rău care este în bună parte şi cauza depopulării: făloşenia, uşurinţa, imoralitatea, inconştienţa. Nu veţi găsi niciunde o nevastă atât de fardată, atât de încărcată de albele şi de creme şi nici una care să cheltuie mai mult pe ghete de lac sau de „piele de fişcal”, ciorapi de mătase, „crăpdaşinuri” etc., ca nevestele din Jebel, Giulvăz, Ghilad şi din jur. Şi răul se introduce repede. Iată de pildă ce am constatat în comuna Clopodia, unde, an de an mă duc de Rusalii,la rugă. În patru ani consecutivi, costumul femeiesc s­a schimbat în felul următor. În 1932 am găsit bluza de „crăpdăşân” înlocuind spăcelul cusut. În 1933 cătrinţa ţăsută sau brodată a dispărut fiind înlocuită cu un şorţ de „crep de Chine” cusut de bluză. În anul următor a dispărut şi opregul, respectiv; cătrinţa dindărăt, fiind şi aceasta înlocuită cu un şort tot de crep de Chine, şi tot cusut de bluză. În această a treia etapă deci avem o bluză de mătase de care spânzură în faţă şi îndărăt câte o fâşie din acelaşi material. În al patrulea an, cele două fâşii sunt împreunate şi la lături încât ne dau o haină dintr­o bucată, constând din bluză şi fustă. Aşa cum se poartă servitoarele de la oraş, aşa se îmbracă „găzdăriţele” noastre din aceste centre! Cauză acceptabilă nu avem pentru aceste centre, motivele nu le putem găsi decât în acea alterare sufletească pe care am amintit­o. Ce să mai zic de nevestele din Jebel şi Ghilad care pare că au uitat complect de război şi de furcă şi care pe lângă atâtea lucruri oribile cu care şi­au înlocuit portul originar, au mai adoptat şi pălăria. Nu se va crede poate acest lucru şi totuşi este dureros de adevărat. Mi­a fost dat să văd la o nuntă din Jebel, în luna lui octombrie, ţărance cu pălării de cucoană, puse pe ceafă şi împopoţonate cu o întreagă grădină de zarzavat. Este cel mai oribil spectacol pe care îl poate prezenta ambiţia şi făloşenia nevestelor din Banat. Nici bărbaţii nu se lasă mai prejos în aceste centre: „Chintuşul” a dispărut, fiind înlocuit cu căput cumpărat, confecţionat din stofă, sau piele, în picioare se poartă numai ghete, în cap numai pălării colorate, iar la gât cravată! În aceste centre munca de combatere este mai grea ca oriunde, căci înainte de toate trebuie eliminate nu cauze externe, materiale, ci prostia. Ori, ştiut este că acesta e un lucru greu de făcut.
Şi acum să amintesc un centru care poate să confirme din plin că nu este totul pierdut, că posibilităţi de reîntoarcere mai sunt şi că bunul simţ al ţăranilor noştri n­a pierit de tot. Mă gândesc la comuna Birchiş şi în jur. Regret din tot sufletul că, din motive pe cât de străine de noi pe atât de dureroase, a trebuit să renunţăm la cortegiul etnografic plănuit pentru festivităţile Adunării Generale a „Astrei” în cadrul căruia aş fi prezentat întreg Banatul în diferite aspecte de port. S­ar fi putut vedea cu acest prilej unul dintre cele mai splendide costume bănăţene, executat şi aranjat cu un bun gust neîntrecut, costum renăscut prin vrednicia conducătorilor şi prin isteţimea şi conştiinţa ţărănimii de­acolo. Ei bine, portul din Birchiş se perfecţionează din an în an, nu cu elemente străine, de împrumut, ci refăcând izvoadele vechi dezgropate din cele mai adânci ascunzişuri ale lăzilor.
Şi dacă în acest centru s­a întâmplat o minune, n­ar fi cazul să vedem căror factori se datorează aceasta, pentru ca în viitoarele noastre lucrări să putem aplica şi aiurea mijloacele dovedite de eficace? Este incontestabil că munca persistentă pe care au depus­o, an de an, conducătorii comunei Birchiş – domni şi doamne – şi înţelegerea cu care au îndrumat lucrurile, ferind refacerea portului de influenţa externă este primul factor care a înrâurit binefăcător această reînviere. Al doilea sunt premiile care se distribuie de către conducătorii comunei în fiecare an la „Ruga” de la Sf. Maria – Mică, nevestelor şi fetelor care şi­au făcut pentru această ocazie costumul cel mal frumos şi în acelaşi timp cel mai fidel local. Al treilea este sănătatea fizică şi morală a acestei comune, prin bun simţ înnăscut şi foarte dezvoltat, teren bun pentru sugestiile şi învăţăturile intelectualilor din comună.
Am rămas surprins de dezaprobarea cu care comentau nevestele şi fetele din Birchiş acele costume ale „goastelor” venite la rugă, care erau imitaţii – frumoase nu­i vorba – fie ale porturilor din Vechiul Regat, fie având motive scoase de prin cărţi şi caiete.
Cât priveşte materialul, se poate spune că, numai regiunea de deal şi munte mai foloseşte exclusiv pânză ţesută în casă din cânepă sau in. În regiunea de şes – făcând abstracţie de regiunea mai sus amintită în care se constată o alterare pronunţată – s­a introdus pe o scară destul de largă, pe lângă pânza ţesută în casă „sada” şi „cinarul” cumpărate în prăvălie.
În domeniul izvoadelor se poate constata răspândirea unor influenţe străine. Felul cum aceste motive s­au infiltrat în patrimoniul artistic rural se poate aplica, cred cu succes, în chiar acţiunea de combatere a înstrăinării. Foarte răspândite sunt isvoadele D. M. C­lui ale fabricii germane de aţă, care făcând reclamă produselor sale, distribuie o mulţime de caiete în mod gratuit. Şi este lucru ştiut că aceste isvoade nu sunt româneşti ci motive decorative oarecare, combinate pentru un uz impersonal.
Se mai găsesc pe la ţărănci foi de prin diferite albume, unele ro-mâneşti – ca acela atât de valoros al lui Comşa – altele străine. Lip-sindu­le discernământul, tărăncile aplică ceea ce le pare lor frumos. (…)

din volumul Studii și articole se artă, Ioachim Miloia, îngrijitor ediție Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2007

DREAMS 3

Montreal Vancouver
The plane takes us high
In the sky,
Rocks us,
Shakes us,
Then lands in
The city of green love.

Through the dark streets
With bright signs
I drive to,
Come close to,
Walk into
Your room
One thousand and five.

On my burnt lips
I feel Chris,
He likes this,
Not now.
We can’t kiss,
His friend is
Sleeping in that bed.
Hey let’s dance
Until the floor cracks open,
This is Vancouver;
Yeah that’s the joyful
Vicious and beautiful
City of green love,
City of green love.

We hang out in the night
Hand in hand now
The boys watch
They don’t like
That our hands
And our lips
Have finally met again.

We can’t care less,
I feel your breath
On my neck, on my face.

We’ll go for a walk, a run
We’ll come in happy tonight,
And even if one day
We’ll fall apart
Remember that
We loved each other
In the city of green love.

Hey let’s dance
Until the floor cracks open,
This is Vancouver;
Yeah that’s the joyful
Vicious and beautiful
City of green love,
City of green love.

din volumul Discuţii în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2012

Mémoires

Rimbaud n’était pas innocent à vingt ans,
Il n’était simplement plus.
Sa dernière rime résonnait ‑
Lorsqu’il fêtait ses 6 ans
Depuis son début.
À six ans, l’école de la vie l’a acquis.

Mahomed n’a pas vécu longtemps.
Sa stèle, dans le grand cimetière des étoiles,
Sculptée par les anges,
Enterrée par les fils des hommes,
Porte la date de la première
Violence verte.

Nobel était un jeune mort quand le sort l’a frappé.
Ceux à qui les prix seraient destinés
Crèvent au fond des fossés.
Les symboles de la paix
Ont évité les enfants,
Question de mémoire.

Génie,
Justice,
Paix
N’ont jamais vieilli
Ni appris
De l’histoire

din volumul Discuţii în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2012

Scrisoare către mileniul IV

Ce păsări vor zburda prin înaltul prezis
Al unui al patrulea mileniu
Printre zgârie‑norii acoperiţi
De praf solar şi sateliţi privaţi
Circulând fără oprelişti dincolo de orizont,
Un orizont care ne aparţine?

De pe care Tour Eiffel
Ne vom saluta plecând definitiv
Spre altă planetă
Mai puţin albastră sau tradiţională
Cu cântecele ei de leagăn
Şi bocetele‑i ultime?

Vom avea doar vremea scurtă
De a citi o frază‑ntr‑un jurnal
Şi‑abia de‑a adormi pentru vecie
În noua lipsă de cultură veche
Ce ne‑ar putea cândva salva.

Zburând de jos în sus sau invers
Nici îngerii nu vor fi mai fericiţi
Decât acei oameni dintr‑un mileniu al nostru
Care supravieţuiesc prin iubire.

din volumul Discuţii în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2012

VISUL I

Stăteam la poala unui deal. Cât cuprindeam cu ochii – nimeni. Şi dintr­-o dată, am simţit că, lângă mine, era Iisus. Şi L-­am văzut: Măreţ şi îmbrăcat în haine de roman.
– Nu te teme! mi-­a zis El.
Şi a pornit cu mine în zbor. Când ne-­am oprit, în aer, privirea o aveam, dar ea se risipea, în jurul meu. Nu-­L mai zăream nici pe Iisus. Însă ştiam că este în preajma mea. Şi numele mi­-l ţineam în minte. Îl puteam rosti, dacă voiam. Liniştea mă învăluia. N-­aş mai fi vrut să merg, niciunde. Dar, nu puteam să umblu. Parcă nu mai aveam nici trup, deşi mă vedeam. Şi ceva mă ţintuia. Cu siguranţă, era un loc de nepătruns pentru mine.
– Doamne, femeia aceasta poate să rămână aici? am auzit vocea lui Iisus.
– Nu, Iisus!
A venit un Glas, care a înlocuit tot ce credeam eu că e Cer.
– Spune-­ţi o dorinţă, femeie, a pronunţat Iisus.
– Să­-mi aduc fiul.
– Doamne, femeia vrea să­-şi aducă fiul, a rostit Iisus.
– Nu, Iisus! În acest loc, oameni nu vor locui.
A răsunat din nou refuzul Divinului Ceresc.
– Spune­-ţi o altă dorinţă, femeie.
– Mama mea poate să vină?
– Doamne, mama ei poate să vină? a vorbit Iisus.
– Câţi ani are, Iisus?
– 72, am zis.
– 72, Doamne, a repetat Iisus, căci numai El vorbea cu Glasul.
– Da, Iisus, poţi s­-o aduci.
A rămas forţa Glasului unic, într-­o singurătate copleşitoare. Percepeam doar prezenţa aerului. Şi o stare de mult bine. Nici vântul cred că nu bătea acolo. Era numai simţirea-­n joc. Pe alte simţuri clădită. La mari dimensiuni. Mult mai puternice. Aveam cu adevărat o fericire înlăuntrul fiinţei mele. Căci această fericire era vie. Nemaiîntâlnită vreodată. Parcă se formase şi o altă fiinţă care mă însoţea. O fiinţă a mea. Nedespărţită.
Şi Iisus a plecat, din nou, cu mine, în zbor. Viteza zborului se asemăna cu aceea a unui gând. Însă, realizam imensitatea spaţiilor străbătute. Privirea îmi era tot limitată. Pe mama am găsit-­o pe un vârf de stânci. Şi-­n zbor ne întorceam toţi trei.
– Femeie, ce religie porţi, a întrebat-­o Iisus.
– Ortodoxă.
Am poposit pe un tărâm cu iarbă, râuri, pomi…Vedeam că e un loc impunător. Pur. Aici puteam să privesc în depărtare. Aici puteam să merg. Şi cheia unei catedrale, ce se găsea în faţa noastră, mama a primit de la Iisus. Parc-­o văd: O cheie galbenă, obişnuită.
– Doamne, a îngăimat mama, haine n­-am, mâncare n­-am, cloşca mea, cu pui, s-­o fi dus…
– Femeie, de nimic nu ai nevoie, şi nici nu vei mai îmbătrâni, i­-a răspuns Iisus.
– Şi munca e uşoară, zicea mama. Fără târnăcop sau sapă. Altfel, totul e ca pe pământ. Uite vişine, cireşe şi le primesc aievea, dar altcum le culeg: În gând.
Şi iarăşi mă găseam în zbor, unde privirea mi se mărginea şi n-­aveam timp pentru cuvânt, căci am fost dusă în acelaşi loc singular, în care trupul devenea inert.
– Doamne, a vorbit din nou Iisus, femeia aceasta…
– Bine, Iisus, du-­o în planeta… Punct.
Căci Glasul brusc s­-a întrerupt. Sau eu n-­am mai avut acces la El. Am intuit că era vorba de o planetă îndepărtată.
Din nou mă aflam în zbor. Cu Iisus. Şi m-­am trezit din vis. Eram în aceeaşi cameră de hotel, de la marginea mării, unde mă aflam atunci. Mi-­am dat seama că un astfel de vis se poate întâmpla numai o dată în viaţă. Sau deloc. Am mers la mama şi visul i l-­am povestit.
– Eu o să mor curând, iar tu întoarce­te la credinţa în Dumnezeu.
După un timp scurt, am format numărul mamei la telefon. Şi un sunet mai prindea contur în locul vocii ei.

din volumul Casa părăsită, Tatiana Flondor Arieșanu, 2006, Editura Excelsior Art

COSMIC REVOLUTIONS

A strange object
arigid sphere
absorbs the Sun
attaching to its surface
the sky
rises the sea
on mountain peaks
submerges lighthouses
since long only vestiges
corroding massive roots
of Earth’s foundation…

Terrestrial roads
made into twisted tongues
flicker and burn
shutting down darkness…

Colonies grown out of pieces
of mummified windows
suicide victims thrown
against decayed doors
they stifle the uprising ravaging
theUniverse.

An exhausted breeze carries forward
ruins fallen from the Sun…

the rigid sphere
disintegrates…
Has the uprising been postponed?
or
the touch of cold, gliding icebergs
signal the rain
that will render immaculate
the crowd gathered in a floating arch
over the grass
houses
a solemn river
knowing they will endure
until the end of the endless time?

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducerea în limba engleză, Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

O GENERAŢIE ORFELINĂ?

(…)

Despre generaţia şaizecistă, întâmpinată euforic, „se vorbeşte astăzi mai mult la trecut”, constata Mircea Martin, prefaţând o a doua ediţie (nerevăzută, dar adăugită) a cărţii sale din 1969 Generaţie şi creaţie (Editura Timpul, Reşiţa, 2000), volum de ecou şi care, peste ani, rămâne o mărturie de epocă. Într‑adevăr, ce s‑a întâmplat, „ce a mai rămas” din acea generaţie creatoare, recuperatoare, polarizând forţele tinere, înnoitoare, ocupând impetuos, printr‑o erupţie concertată a debuturilor, scena literară? Anunţând, prin vocea meteoricului Labiş, o nouă sensibilitate, polemică, negreşit, alungând negurile dogmatismului şi probând – ca ipostaziere colectivă – o identitate de formaţie, hrănită de lecturi clandestine, „subterane”. Ca generaţie orfelină, aşadar, privată de maeştri, în epoca bibliotecilor sigilate şi a cărţilor indexate, redescoperind cu entuziasm o tradiţie până atunci refuzată, boicotată, având o salutară conştiinţă a solidarităţii, pompând sânge tânăr în arterele unei literaturi trecută prin filtrul proletcultismului.
Dar generaţia, ne reamintea tot Mircea Martin, este „un ritual de trecere” spre solitudinea creaţiei. Supusă, inevitabil, igienei reevaluării, declasărilor etc. În literatură contează soliştii (personalităţi ireductibile şi, vai, deseori, incompatibile), nu coriştii. Cum circulă ideea că epoca în cauză a fost sterilă, lipsită de scriitori „adevăraţi” (apud Mircea Cărtărescu), oferind privitorului imaginea dezolantă, deprimantă a unui deşert cultural, încercăm a corecta astfel de opinii nedrepte, strigătoare la cer. De la distanţa atâtor decenii, şaizeciştii – taxaţi ca „expiraţi” – merită acum „revizitaţi”; propunem un şir de profiluri (rezumative) şi de judecăţi sintetice asupra poeţilor din „primul val”. Vom continua, sperăm, cu „al doilea val” liric şi, inevitabil, cu prozatorii şi criticii acestei superbe generaţii (răzleţită, fatalmente). Fiindcă orice generaţie moare tânără…
*
Fenomen repetitiv, cu viaţă scurtă, trezind îndreptăţite suspiciuni, departe de a avea relevanţă axiologică, necesar însă, conceptul de generaţie, vulnerabil, se ştie, este larg folosit, inflaţionar chiar; suprasolicitat, aşadar. Dacă viaţa literară (convulsivă, „coralieră” etc.) evidenţiază – judecând sociologic – prezenţa unor grupuscule literare în necurmată gâlceavă, de regulă, măcinându‑şi energiile şi orgoliile într‑o animată mişcare centrifugă, frenezia divizărilor, vasalizărilor sau excomunicărilor devine explicabilă.
Generaţia, reamintim, are acoperire biologică şi mai puţin estetică, este mai degrabă o „asociere naturală” (cum ar fi spus Sainte‑Beuve), încât termenul de echipă, ocupând, într‑un anumit segment temporal, scena literară ni s‑ar părea convenabil; el ar agrega pe toţi cei ce convieţuiesc într‑un acelaşi topos istoric şi întreţin relaţii sincronice – considera şi R. Escarpit. Vocaţia pentru viaţa literară (interesând psihosociologia, aptă de a explora climatul) nu poate trece înaintea literaturii. Generaţia rămâne, negreşit, un concept tactic, sacrificând axiologicul în favoarea sociologicului. Totuşi, în pofida atâtor ambiguităţi în mânuirea conceptului, generaţiile se perindă pe scena literaturii iar criteriul generaţionist (folosit de un Albert Thibaudet, Gaëtan Picon sau Pierre de Boisdeffre), apăsând pe cronologie ori tipologie este, negreşit, util. Socotim şi noi, pe urmele altora, că obiectul controversei nu poate fi existenţa generaţiilor, ci absenţa caracterului operaţional al conceptului. Or, sintezele critice au nevoie de coerenţă şi forţă ordonatoare.
Observăm apoi că în burta încăpătoare a conceptului de generaţie sunt înghesuite – prin stăruinţa agresivă şi productivismul tenace al veleitarilor – prea multe nume pentru ca mânuirea criteriului generaţionist să nu invite la prudenţă; asta nu înseamnă însă refuzul termenului, mai ales că „problema generaţiilor” nu este proprie culturii noastre, cum se mai insinuează. Respingem însă ideea unor generaţii „în roiuri” (aglomerând spaţiul literaturii) şi, în egală măsură, a generaţiilor exclusiv de poeţi (cazul cărţilor ce au comentat generaţia Labiş, restrânsă la o „echipă” lirică).
Deşi o istorie literară divizată pe generaţii nu avem, termenul e intens folosit în discuţiile literaţilor şi, negreşit, ajută intenţiilor clasificatorii; ideea că în cuprinsul literaturii noastre postbelice generaţiile literare au fost abundente n‑a făcut decât să compromită noţiunea, înlăturând pe moment ipoteza productivă a unor valuri literare succesive în marele flux al literaturii române. O asemenea generaţie, apartenentă, sub raport formativ, condiţiilor vidului proletcultist şi activată apoi de declanşatorul supracompensaţiei (cum explică E. Papu, preluându‑l pe Adler) este generaţia Labiş, fără o ideologie expusă manifest. Generaţia Labiş nu este doar orfelină, fără maeştri, dată fiind boicotarea tradiţiei în epoca formării ei, cu lecturi dirijate şi sforţarea eroică a lecturilor „clandestine”, ci şi litigioasă, declanşând aprinsele dispute ale celor ce‑i refuză rolul de verigă şi îi contestă agresiv valoarea.
O primă circumscriere a generaţiei, tocmai în sensul nelimitării ei la o generaţie de poeţi o încerca M. Ungheanu, deşi cartea sa de interviuri (v. Interviuri neconvenţionale, Ed. Cartea Românească, 1982) nu este, programatic, o carte de generaţie. Poposind asupra condiţiilor ei formative, criticul convoca noţiuni fără de care nu putem înţelege mişcarea ideopolitică a vremii şi care „îşi au locul lor într‑o istorie a literaturii de perspectivă mai largă”, adică – credem noi – de pe platformă sociologică. Sarcina scrierii unei asemenea biografii de generaţie, cu studii de înfăţişare monografică, categoric dificultoasă, rămâne un deziderat deşi cărţi despre scriitorii importanţi ce o ilustrează au apărut deja. Cerinţa cade în datoria criticii. Iar rescrierea e obligatorie fiindcă, ne reamintea A. Schaff, istoria este un proces, nu un adevăr absolut. Deci şi istoria unei literaturi se rescrie din perspectiva efectelor, aşadar din cea a prezentului, cu ipoteze procurate de momentul pe care îl traversăm. Producând noi efecte, evenimentele‑cauze îşi luminează semnificaţia prin resemnificare.
Un „cititor de literaturi” precum G. Călinescu recomanda, încă în 1939, necesitatea de „a citi cu orgoliu”, încrezător în înaintarea noastră culturală şi aspiraţia firească de a veni cu o contribuţie proprie, distinctă, literatura definindu‑ne modul ireductibil de a fi. Asistăm la această permanentă şi spectaculoasă dinamică a literaturii, suferind prefaceri şi dislocări, fiecare epocă construindu‑şi – prin depăşirea inerţiilor de percepţie – imaginea „reală” a literaturii ei. Dreptul şi datoria unei culturi, cea de a‑şi afirma valorile presupune întâi această competiţie internă antrenând mecanismele de propulsie a valorilor. Se poate însă lesne sesiza existenţa unui fond ignorat de valori (fenomen recunoscut ca neaccidental, explicabil tocmai prin disfuncţionalităţile mecanismelor culturale, a carenţelor de informaţie într‑o cultură autodecretată sincronică), neafectând literatura. Critica are datoria grabnică de a elimina asemenea pete albe de pe harta ei.
Orgoliul firesc al individualizării nu presupune precipitarea în cursa dură pentru eternizare, vânând loja clasicilor în viaţă. Intrarea „în istorie” ca scop nu e o aspiraţie secretă; forţarea ei prin mijloace nonliterare agită însă spiritele, deşi importanţa acestor ostilităţi ar părea marginală. Privind senin, prin cultură, lucrând în perspectiva istoriei, deasupra acestor înveninate războaie de preeminenţă, obsedanta scară de valori a momentului este expediată în derizoriu. Contează opera, cea gravidă de istorie. Or, literatura – cu oricâte inegalităţi – este mişcare; ea nu poate fi altceva decât istoria ei.
Cultura socialistă n‑a apărut, totuşi, ca o generaţie spontanee şi, căutându‑i rădăcinile în solul spiritual naţional, cei care cultivau cu osârdie delimitările de generaţie au jonglat şi cu ideea hiatusului literar, formulată cândva de Al. Ivasiuc. În tăiosul articol Obsedantul deceniu, Marin Preda (lansând astfel şi sintagma ce a făcut carieră, intrând rapid în vocabularul curent al criticii) observa că hiatusul exprimă mai curând o atitudine politică faţă de literatura deceniului în cauză decât una literară. Ruptura s‑a produs fiindcă, istoriceşte, nu se mai putea scrie ca în perioada imediat anterioară; o prelungire inertă, imposibilă de altfel, a literaturii interbelice era un flagrant anacronism şi începuturile literaturii noi, revoluţionare, neocolind degenerările dogmatice au suportat o severă selectivitate ideologică. Golul ce a precedat această ruptură era fals; acuzata secetă literară, posibilă prin eclipsa proletcultistă a fost şi ea corectată în timp fără a excomunica literatura care satisfăcea prima exigenţă: cea de a fi literatură.
Nici un moment istoric nu poate afişa pretenţia adevărului ultim, definitiv. Cultura absoarbe, elimină, redimensionează şi obligă la înţelegerea dialecticii istoriei, a mişcărilor ample ale existenţei sociale. Istoria şi cultura comunică. Orice cultură „funcţionează” în spaţiul concret al unei societăţi şi recreează, prin seria reprezentărilor sale artistice, legăturile cu multiformitatea socialului la a cărui mişcare participă proteic.
Modificările „climatice” ale socialismului au fracturat, într‑o primă etapă, legăturile cu literatura trecutului imediat, presupunând mecanic că literatura unei epoci pretins – superioară sub aspect socio‑politic, propunând un nou ideal literar, este obligatoriu strălucită. Încât, cum observa Romul Munteanu, sensurile afirmaţiei şi ale negaţiei capătă o funcţie nouă. Istoria şi ideologia primului deceniu socialist, atins de convulsii politice şi degenerări dogmatice, reliefează complexitatea dialectică a unei epoci revoluţionare.
Ca moment de fixare a unei noi concepţii asupra artei, avatarurile epocii dogmatice prezintă deformările sociologiste ale unei critici scolastice, cu judecăţi inapelabile, în numele unui maniheism ce nu se încurca în nuanţe. Dogmatismul spiritului geometric nu adecva ideaţia umanistă la specificul literar, mortificând ideea de umanism într‑un preconcept închis şi anatemizând tot ceea ce nu corespundea calapodului. Pentru a respecta adevărul istoric, vom menţiona însă că viziunea unilaterală nu se instituie imediat primilor ani postbelici şi, oricum, trebuie privită în contextul adâncirii contradicţiilor din epocă. Apăsând pe justeţea problematică a operei, se sacrifica analiza imaginii artistice, literatura nefiind examinată pe terenul specificităţii ei; de aici, confuzia axiologică şi diminuarea forţei de penetrare. Limpezirile ce au urmat, chiar cu refluxuri, s‑au vădit ireversibile. De la etapa criticii apologetice, manevrând apreciativ doar criteriul pur ideologic, lansându‑se în consideraţii negative absolutizante şi sfârşind prin a impune o viziune simplistă asupra literaturii noastre, s‑a trecut la criteriul axiologic. Chiar la cel dintâi Congres al scriitorilor (1956) ideea continuităţii selective şi‑a făcut loc, reabilitând tradiţia în pofida unor virile ecouri proletcultiste.
De regulă, trecerea de la o epocă literară la alta, motivată în cazul de faţă prin convulsii socio‑politice, suportă jocul pendulărilor. Realismul normativ, ghidând naşterea unei literaturi de urgenţă a plătit tribut prin producţiunile acelor ani când înmugurea o nouă stare de spirit. Idealul „personajului pozitiv” alunga personajul abulic, lăsat pradă zbuciumărilor insolubile, noua literatură desolidarizându‑se de tradiţia imediat anterioară. Revenirile, spărgând plafonul literaturii „cu program fix”, vor fi spectaculoase; oricum, victoria asupra spiritului primar agresiv nu e niciodată definitivă. Ea trebuie mereu reînnoită. (…)

din volumul Literatură şi ideologie, Adrian Dinu Rachieru, Editura Excelsior Art, 2013

ANIMALUL POLITIC

– Hei peştişorule! Peştişor cu solzi de aur! Sunt eu, salvatorul tău… Hei, mă auzi?
– Cine mă strigă?
– Eu, îţi mai aminteşti de mine?
– Vag, ca să nu spun că: vagabonzi  și braconieri au mai fost la malul apei.
– Eu nu sunt din aceia, sunt salvatorul tău. Te‑am prins în undiţă, adică, în cârligul undiţei, şi mi‑ai spus să‑ţi dau drumul în apă că îmi îndeplineşti trei dorinţe?
– Ah… da, îmi aduc aminte, tu eşti cel care a furat borcanul cu râme prietenului cu care ai venit la pescuit?
– Eu sunt! Dar să ştii că i‑am luat borcanul cu râme, nu din greşeală, i le‑am furat cu bună ştiinţă, pentru că la mine, furtul e o pasiune şi de aceea am venit la tine, ca să‑mi îndeplineşti măcar o dorinţă.
– Dacă ţi‑am promis, ţi‑o îndeplinesc, pentru că eu sunt peşte de cuvânt, nu om poliţie, care promite „vers frumos, până ajunge la os”. Care ţi‑e dorinţa, omule?
– Nu mai vreau să fiu om, vreau să fiu un animal!
– Animal? Ce animal vrei să te fac?
– Orice animal, numai om să nu mai fiu.
– Bine, am să te fac cal!
– Cal? Cal nu, nu vreau să car toată ziua fier vechi de prin fabrici ruinate şi şantiere părăsite.
– Am înţeles. Atunci am să te fac bou!
– Bou? Să mă pună ţăranii la plug, să ar şi să fiu pe post de tractor şi acesta pe cale de dispariţie din viaţa ţăranilor şi a braşovenilor?
– În cazul acesta, am să te fac oaie.
– Oaie nu! Nu vreau să fiu o oaie europeană cu cipuri sub piele şi inele în urechi…
– Am găsit! Te fac animal politic.
– Mă peştişor de aur, tu eşti genial!
– De azi încolo să‑mi spui „Ilustre peştişor de aur”.
– Bine ilustre, dar ce înseamnă să fiu un animal politic? Şi ce trebuie să fac?
– Avere.
– Super! Îmi place. Altceva?
– Să minţi, să furi, să ştii când să „ticăloşeşti”.
– Excelent! Mai spune, mai spune că îmi place la nebunie.
– Gata, gata animal politic, intru în „criză”, nu mai am aer, trebuie să intru în apă.
– Şi tu intri în criză? Ce, eşti guvern sau Cotroceni? Dacă tu intri în apă , eu ce păţesc?
– Tu intri la apă. Aşa cum vor intra, pe rând, toate animalele politice!?
– Uite că pleacă! Mă lasă singur… S‑a dus înainte de a mă transforma în animal politic…Ce aş mai putea să fac? Văd, aud şi nu‑mi vine să cred; îngrijorarea să fie prioritatea mea? Ce naiba se întâmplă în subconştientul meu? Ce se întâmplă, se petrece cu adevărat, chiar am impresia că îmi cresc urechile… Nu cumva nenorocitul acesta de peştişor, în loc să mă cioplească în animal‑ politic, m‑a dăltuit măgar. Ca să vezi: „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”. Bine?!

din volumul Între nostalgie și paranormal, Emil Șain, 2012, Ed. Excelsior Art

Casa

Au trecut o sută de ani. La finele secolului XIX multă lume a plecat din mult-lăudata Austro-Ungarie spre America. Străbunicii mei dinspre mamă au emigrat. Când bunica mea rămăsese orfană de tată, americanii au chemat-o acolo. Aveau o fermă, cine ştie unde, erau deja unsprezece copii dar n-o duceau rău. Marele fermier se angaja să le cumpere bilete mamei şi fiicei pentru cursa vaporului „Titanic”, căruia i se dusese deja faima în lume şi din întreaga Europă emigranţii se buluceau spre pachebot. S-a lovit de un refuz. Bunica mea avea toate şansele să devină una dintre supravieţuitoarele naufragiului şi eu să candidez la preşedinţia Statelor Unite. Nu e niciodată prea târziu. După doar o sută de ani, ai mei sunt în California. Desigur, cele două războaie au rupt toate eventualele comunicări între familia mea din ţară şi, poate, sutele de rude pe care le am dincolo. Căci nu era voie să ai rude în străinătate. Poate că micul nostru Robert se va întâlni cu urmaşii emigranţilor imperiali, îşi va cunoaşte rudele, vor fi nativii noului continent şi urmaşii unei mai vechi civilizaţii. Va trebui să mai scotocesc prin hârţoagele rămase de la ai mei şi să-i las moştenire puţinele informaţii. Poate îl vor tenta serviciile celor de la My Life, care sunt californieni şi-i ajută pe oameni să-şi găsească rudele şi cuoscuţii…
Deocamdată, după o prelungită şedere la Santa Cruz, la întoarcerea acasă, în bloc-house-ul de patru etaje, Robert n-a vrut să intre în locuinţă. I-au rămas în memorie peisajele şi lui îi place mai mult pe afară. Uneori priveşte cu jind spre stradă, din balcon. La ocean ai mei şi-au pus păturile pe nisip, nu departe de stânca aruncată în apă, care creează un pod natural, sub care clipocesc valurile şi pe care stau ciorchine pelicanii. Robert şi-a luat păturiţa şi s-a dus la vreo câteva zeci de metri distanţă şi şi-a amenajat singur locul de plajă, decorându-l cu unele obiecte. Apoi şi-a luat părinţii să le arate locul SĂU de plajă. A fost foarte drăgălaş şi familist. Mă bucur pentru ei şi mai ales pentru cel mic. Nu vor mai locui la bloc, ci în propria lor casă, într-o zonă rezidenţială, exclusivă. Fără betoane care se încălzesc. Cu un etaj şi scară interioară, cu mult spaţiu în încăperi, curte cu gazon. Micul Robert are casa lui, apropiată de parcuri şi şcoli, fără prea multă circulaţie în jur. Cadoul meu, cu această ocazie, va fi un mare steag american, pe care-l vom arbora permanent, în semn de recunoştinţă faţă de noua patrie.
Robert aleargă cu mingea şi chiuie de plăcere, prin vastele încăperi, pe scara moale, din interior, clădită din patru secţiuni, pentru a fi mai sigură. Obiceiul lui, foarte bun, dealtfel, e să închidă toate uşile, rămase deschise. Coboară în curtea fabulos încărcată de flori, lămâi şi portocali, unde aspersoarele irigă, programat, la anumite temperaturi, gazonul. Se bălăceşte în piscină sau merge cu tricicleta. Apoi, toată lumea se încarcă în cele două maşini şi mergem în micul canion-rezervaţie din vecinătate. Robert este primul copil din familiile noastre care va duce o cu totul altă viaţă. Păcat că, odată cu viza, pe paşaportul meu nu mi s-au dat şi câţiva ani de viaţă în plus, să observ cum evoluează această mică frumuseţe masculină, descinsă parcă dintr-un Hollywood al copiilor.

fragment din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, 2010, Editura Excelsior Art