Inelul de fum / 16


Ineul de fum Ursari

(…) Era iarnă, într-una din acele zile cu ninsoare bogată, liniştită, care-ţi strecoară în suflet bucuria. Se apropiau sărbătorile. Până şi cel mai sărac om al satului voia să aprindă în vatră un foc mare. Aşa că, încă pe întuneric, Ion se alăturase bărbaţilor din sat care se hotărâseră să strângă ceva lemne. Ceea ce făceau nu era lipsit de primejdie. Deşi ei adunau doar vreascuri şi scoteau rădăcini, oamenii contelui îi pândeau. Dacă îi prindeau, erau bătuţi şi obligaţi să plătească înzecit cele câteva legături de lemne. De aceea porneau cu toţii odată, ştiind că paznicilor nu le era la îndemână să se ia la harţă cu un sat întreg.
În case, în ziua aceea, rămăseseră numai copiii şi femeile.
Mara, o fetişcană firavă, cu ochii mari şi trişti, „frumoasă rău” cum ziceau femeile, nu ştia cum să-şi alunge urâtul şi îngrijorarea pentru cei plecaţi la pădure. Măturase, spălase vasele, aşternuse paturile, luase cusătura în mână, fără să scape de teroarea gândurilor îngrijorătoare. îşi închipuia că pădurarii, în bundele lor călduroase, cu puşca pe umăr, îi aşteptau pe săteni, îi lăsau să pătrundă adânc, până în mijlocul pădurii şi, pitiţi după vreun dâmb, apăsau pe trăgaci. Oamenii înspăimântaţi săreau ca ciutele peste tufişuri, se aruncau la pământ şi cereau îndurare. Printre primii, socotea ea, căzuse Ion. Faptul i se părea atât de real încât era gata să plângă. Tocmai îşi înălţa ochii spre icoană, să murmure o rugăciune, când afară se auzi o forfotă neobişnuită care pusese în mişcare tot satul.
Treceau ursarii.
Mara uită deocamdată de supărare, se bucură ca un copil. îşi aruncă în grabă o broboadă, roasă de vreme, pe umeri, şi ieşi în drum să privească. Ursul era bătrân şi chior, nu amintea cu nimic de forţa speciei sale, o înduioşa. I se părea că animalul, lovit sau încurajat cu blândeţe, făcea toate ghiduşiile din înţelegere pentru om, nicidecum de frică. Era prea învăţat cu toate astea.
Ursarii, însoţiţi de copii şi de o haită de câini care lătrau fără întrerupere, se opriseră tocmai în faţa casei. Ursul se trântise jos, frecându-şi spinarea. Copiii, temători, îl trăgeau care de urechi, care de blană. Unul dintre ursari îşi strânge degetele în buchet, ca pentru închinăciune, suflă de câteva ori peste ele, apoi ia scripca să cânte. Ursul continua să se tăvălească prin zăpadă. Abia după ce scripcarul îl trase puternic de lanţurile care zornăiră înfricoşător, încât copii se strânseră unul în altul, ursul se ridică în două picioare şi-şi execută numărul. Copiilor le trecuse spaima, femeile chicoteau pe înfundate. Când ursul dădu semne de plictiseală, ele începură să strige: „Joacă bine nea Martine, că-ţi dau pâine cu măsline”. Dar degeaba.
Mara se gândea că la anul, pe uliţa satului, or să mai vină ursarii, numai că altul o să fie ursul pus în lanţuri, ăsta e prea obosit, prea bătrân. Se mira cum de până acum acest spectacol o bucura. E trist ca viata însăşi.
Profitând de neatenţia ursarilor care, după obicei, ascultau cu urechile aplecate în pământ, o bătrână se furişă hoţeşte şi smulse un smoc de păr din blana ursului, care părea o haină jerpelită.
Mara se uită la ea cu mustrare în ochi.
„Nu ti-e ruşine să mă iscodeşti? Las’ că vii tu la mine să-ţi fac de dragoste…”
„Ba n-am să vin la dumneata”, o înfruntă ea.
„Cu toată frumuseţea ta, tot săracă ai să rămâi. Ţii nasul pe sus, dar să ştii că…”
Mâna Marei zvâcni şi se înfipse în umărul femeii.
„Să taci, piază rea !” şi continua s-o fixeze fără milă.
Ursarul-şef nu înceta să mişte arcuşul peste coardele rigide. Sunetele se stingeau simplu, ca un oftat de uşurare. În zornăitul lanţului greu, agăţat într-un inel prins la cingătoarea ursarului care, acum, trecea, cu un taler în mână, prin faţa spectatorilor, femeile lăsau să cadă ba un ou, ba un măr, nuci şi chiar câte un bănuţ. Ursarul cumpăneşte talerul şi, nemulţumit, vorbeşte tovarăşilor lui într-o limbă necunoscută. Femeile, ruşinate de sărăcia lor, vrând să-şi ascundă stinghereala, se răstesc la copii:
„În casă, diavolilor, nu vă e frig?…”
Mara intră şi ea în casă. Era târziu, se făcuse întuneric. Se gândi că e timpul să hrănească porcul. Străbătu curtea, apoi urcă treptele peste care se aşternuse un strat de zăpadă. În foişorul casei, o săliţă surprinzător de mare, simte cum printre stâlpii casei, se zbenguia un pui de vânt jucăuşi de miazănoapte. „O să fie ger nu glumă, or să crape lemnele.”
În vatră abia mai mocnea focul. Era aproape tot atât de frig ca şi afară. Mara îşi frecă obrajii reci cu palmele aspre, apoi aprinse lumina. Roteşte privirea în întunericul nopţii care năvălea prin ochiul de geam al ferestrei şi opreşte lumina lămpii. încăperea i se păru îngrozitor de sărăcăcioasă şi rece. Lipsa tatălui şi a fratelui ei o simţea acum şi mai puternic, ca o durere, îngrijorarea şi tristeţea îi sporeau, în mod ciudat, frumuseţea.
Mara ia un ciur cu tărâţe peste care risipeşte un pumn de sare. După ce amestecă bine, răstoarnă totul în vadră. Saltă vasul şi, din uşă, cu un uşor plescăit din buze, cheamă porcul. Îl credea culcat sub prispă, pe mâna de paie. Nu aude nici o mişcare, nici guiţatul ca un gângurit de alint, al porcului care de obicei venea lunecos şi linguşitor la picioarele ei.
Mara îşi simte trupul golit de sânge. E cuprinsă de ameţeală. în urechi îi mai plânge cântecul scripcarului şi-i ţipă zornăitul lanţului. Are o singură dorinţă, una singură, să întoarcă timpul până la vârsta la care întâmplarea, oricare ar fi ea, să nu ia proporţiile unei catastrofe. Acolo, unde-şi ştie inima ceva ce se răsuceşte ca un cuţit, îndepărtând dorul de a muri. E cumplit acest dor şi creşte, creşte până ce-i bubuie în urechi, alungându-i celelalte zgomote. Nările i se dilată. Mirosuri amestecate de paie arse, de carne friptă, de zăpadă bătătorită, de sânge cald îi dau târcoale, aţâţându-i gustul, şi gura i se umple cu un lichid amar şi vâscos.
De la marginea satului se aud voci. Un glas subţire şi tremurat cântă: „Prin pădurea bradului…”
„Se întorc bărbaţii”, murmură Mara, care mai are vadra în mână şi stă dreaptă de parcă ar fi o statuie de gheaţă. Ochii i se rostogolesc sălbatic, însoţind efortul ei de a recapitula tot ce se întâmplase peste zi, de la clipa când închisese uşa în urma fratelui ei şi până la apariţia ursarilor.
„Da, am lăsat poarta deschisă !”
Îşi mai aminteşte că, urmărindu-i pe ursari cum se pierdeau sub perdeaua fulgilor de zăpadă, numărase doar trei, or, în faţa casei se opriseră patru.
Vadra îi cade din mână. Mintea i se întunecă. Un singur gând răsare, se amplifică până la obsesie. „Hoţii, ne-au prădat. De-aia făceau atâta zarvă… Şi bătrâna cu privirea ei aprinsă, cu pofta ei de vorbă, n-a făcut decât să mă amăgească, să nu iau seama la ce se întâmplă în jurul meu… Să fie în cârdăşie cu bandiţii? Nu, nu « hoaţă, o sărmană nebună, atâta tot…”

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Anunțuri

5 comentarii la “Inelul de fum / 16

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s