JERSEUL MÂNCAT DE MOLII

Dulapul se închidea,
Se deschidea:
Hainelor,
Dacă nu plecaţi,
Vă arunc.
Eşarfa neagră: Oriunde merg,
Am mii şi mii de umbre,
Care mă susţin.
Rochia: Să nu mă înstrăinezi,
A lăsat, cu grai de moarte,
Răposata.
Jerseul tatei, mâncat de molii:
Iluzii, iluzii…
O basma cernită: Eu am pierit o dată
Cu stăpâna,
Deşi culoarea mea
E mereu vie,

În cimitir.
Văd scrisul mamei pe un carneţel.
„S­a născut o fetiţă,
Cu ochi negri, lucitori: 19…”
Creionul chimic a păstrat anul.
Azi nu se mai găsesc creioane chimice.
Jerseul: Iluzii, iluzii…

La icoană,
Busuiocul, în penumbră,
Îmi şoptea rugăciunea,
Ce­o uitasem, cu care aş fi putut
Să alung
Vorbele
Celor ce nu mă vor.
Cineva, parcă, mă cheamă.
Jerseul: Unde sunt fiinţe aici?
*
Pregătesc masa de seară.
Jerseul îl aşez pe scaunul tatei.
Şi mamei îi pun capotul,
Pe scaunul apropiat de sobă.
Aduc şi jucăriile copiilor.
Fiecare îşi are locul său
Pe scaun.
Nu uit nici un amănunt:
Linguri, farfurii, după preferinţe.
„Copii, spuneţi Tatăl nostru”,
Aud vocea mamei.
„Dacă n­au rânit grajdul
De balegi, să nu mănânce”,
Aud şi glasul tatei.
Tatăl nostru era spus.
Grajdul era curăţat.
De ce nu aud şi zgomotul lingurilor
Cum lunecă în farfurii, lovindu­le?
De ce nu­l aud pe tata,
Cum soarbe supa fierbinte
Şi cum strănută, după aceea,
Şi cum îşi deschiotorăşte
Bumbii de la jerseu?
Aud doar vijelia de afară,
Care întrerupe aburii din supă.
Înţeleg, copiii sunt duşi
În rosturile lor,
Dar, mama, de ce nu mestecă,
După obicei,
În tigaia fumegândă de pe plită?
Lasă, lasă, n­o să mai pregătesc eu
Masa de seară!
Şi zidurile casei îmbrăcau jerseul tatei,
Mâncat de molii,
Iar greierii, treziţi,
Îngenuncheau,
Încercând un semn al crucii.
Apoi, în linişte,
Au venit la masă.

din volumul Casa părăsită, Tatiana Flondor Arieșanu, 2006, Editura Excelsior Art

Publicitate

Un semn

Se stinseră ultimele ruguri de toamnă,
Nu se mai aud prin nori zburătoarele vremii
Trecând cu ţipete lungi spre mările calme din sud.
Acum sosesc nevăzute armii de frig,
Ceţuri lăptoase devoră copacii şi câmpul.
În curând, caii albi ai zăpezii, în curând
Iarna suflând cu albastru peste mişcările noastre.
Cel ce singur pleacă din pădurile verii,
Cel ce se‑ntoarce cu sufletul palid
În odaia solstiţiului, învelit în tăcere –
Mai singur va sta lângă fereastra de nord,
Încercând să şteargă cu răsuflarea
Aceste flori de gheaţă, aduse prin întuneric
De cineva neştiut, ca un semn fără nume
Al depărtării de sine sau al plecării…

din volumul Retorica şi umbra ninsorii, Anghel Dumbrăveanu, Editura Excelsior Art, 2008