Sărmană democrație


hotomania
Sărmană democraţie
Te‑am dorit din răsputeri,
Dar ţi‑o spunem pe‑aia dreaptă:
Parcă‑a fost mai bine… ieri!

Am avut uzine, fabrici,
Crame pline de Cotnar’,
Dar veniră „democraţii”
Şi‑au vândut tot… cu‑un… dolar.

Aţi vândut munţi şi izvoare,
De noi v‑a durut în cot
Aţi vândut staţiuni de‑odihnă,
Pe noi… cu chil… cu tot!

În schimb, ne‑aţi dat magazine:
Kaufland, Billa, Super‑Mall,
Unde ne plimbăm adesea
Ţanţoşi şi cu… fundul gol.

din volumul Hoțomania, Emil Șain, 2007, Ed. Excelsior Art

Reclame

Piatra de pe inimă


taramul nalucirii

Odată, un om bogat, dar zgârcit, de îşi mânca de sub unghie, şi­a încărcat carul cu saci de grâu şi a plecat la moară. Acolo i s­a părut că e uiumul prea mare. Şi a umblat vreo săptămână pe la mai multe mori, neîndurându-­se să­-şi macine grâul, pentru că trebuia să dea uium. I se terminase mâncarea: cerşea prin sate câte o bucată de pâine, minţindu-­i pe oameni că o să le dea un tănier de făină, când se va întoarce de la moară. Simţea şi el că e mare pacoste zgârcenia pe capul său, însă era în stare putere să scape de ea.
Avea puşca la el. Într­o seara a rămas în pădure, să stea la pândă, ca să vâneze. Toată noaptea nu i­-a venit nimic în bătaia puştii, iar omul, fiind flămând ca vai de el, tare mai poftea nişte carne friptă de căprioară ori de mistreţ. În zori, dintr-­o dată aude strigăte de prunc:
–Tulai, Doamne! Tulai, Doamne! Cine m­-aude, cine nu m-­aude, că vine lupu şi mă mâncă! Cine m­aude, cine nu m­aude, să vie să mă scoată din gura lupului! Vai de mine şi de mine, săriţi, scăpaţi­-mă!
Omul fuge în partea aceea unde se aud zbieretele şi, după vreo treizeci de paşi, iaca un lup care se aruncă asupra unui prunc. Trage în lup şi-­l-omoară. Prichindelul sare în spatele omului şi-­i spune să­-l ducă acasă:
– Colea, aproape, în stânca aia de lângă bradul trăznit – îi arătă el unde avea sălaşul.
Se cam sperie omul, gândindu-­se că nu-­i lucru curat cu micuţul ăla, însă socoti că el i­-a făcut un bine că l­a scăpat de lup, aşa că părinţii lui trebuie să­-l răsplătească.
Mergând spre stâncă, se întâlniră cu părinţii pruncului. Ei alergară spre locul unde îl auziseră strigând. Văzându-­l în spatele omului, îl luară şi-­l muştruluiră, că a pornit-­o cu noaptea-­n cap prin pădure, fără să le spună nimic. Abia îl scăpă din ghearele lor. Tatăl îşi luă fiul de-­o ureche şi îi mulţumi omului că i l-­a scăpat din gura lupului, apoi îl pofti să meargă la ei acasă.
Intrară într-­o încăpere făcută în stâncă, iară acolo nişte pietre fermecate luminau ca soarele.
Atunci văzu omul că, în stânca aceea, locuiau spiriduşi, aveau pe ei mult păr roşu şi erau îmbrăcaţi în haine lungi de blană; pruncilor le rămăseseră hăinuţele mai scurte şi li se vedeau copitele de cal şi labele de câine.
– Cu ce ţi­-om plăti fapta cea bună? – îl întrebă tatăl.
–Îs flămând – zise omul, cerându-­le, astfel, mâncare.
Spiriduşul merse la un fel de vatră, unde era o lespede de piatră neagră şi o cremene roşie. Lovi de câteva ori cu cremenea în lespedea cea neagră care se aprinse, făcându-­se roşie ca jăraticul. Apoi se duse în cămară şi aduse o pulpă de căprioară, pe care o fripse atât de iute, încât omul, uimit de pietrele cele fermecate, nici nu apucă să se limpezească bine. Mama puse carnea într­-un tănier de piatră albă şi îl pofti să mânce. El se aşeză pe un scaun de piatră, la o masă de piatră şi înfulecă tăind carnea cu un cuţit de piatră.
– E bună carnea? – îl întrebă spiriduşul.
– Bună, bună – răspunse omul, gândindu-­se că i­ar trebui oleacă de sare.
Pruncul de spiriduş, cel care o păţise cu lupul, se uita cu drag la om cum mâncă. Da’, deodată, ca şi cum i­ar fi ghicit gândurile, se duse într-­o copcuţă a stâncii şi aduse de acolo o solniţă de lemn, umplută pe jumătate cu sare.
– I-­am văzut pe oameni când au fript o căprioară, aci în pădure, că îşi puneau d­asta pe ea, îi zise el omului, dându-­i sarea. Ei au uitat­-o lângă foc…
– Ba nu, îl pârî soru-­sa mai mică, el a furat asta – şi arătă cu mâna spre solniţă – şi ceva cu care mâncau oamenii carnea, ceva rotund şi alb ca o piatră, numa’ că e moale, şi amiroase tare mândru. Mi-­a dat frate­-meu o bucată, jumătate am mâncat-­o cu carne, iar cealaltă jumătate am prăjit­-o şi am mâncat-­o goală, aşa caldă. Asta – adică sarea, voia să spună fata de spiriduş – eu cu frate­-meu n­-o putem mânca; ne ustură limba de ea.
– Tâlharule! – strigă spiriduşul la fiu-­său. Mă faci de râs, îmi faci neamul de ruşine cu hoţiile tale!
Şi iar îi întinse urechile. Omul sări să­-l apere spunând că învinovăţitul n­-a făcut un rău atât de mare dacă, vrând să ştie ce mâncă oamenii, a luat o solniţă de sare şi o bucată de pâine.
După ce omul a mâncat toată pulpa de căprioară, spiriduşul i-­a dat apă într-­un căuc de piatră vederoasă şi l-­a întrebat din nou:
– No, cu ce să-­ţi plătesc fapta cea bună?
Se uită omul în casa spiriduşului şi se gândi să ceară o piatră fermecată, care să lumineze ca soarele. Privi lung la cea mai luminoasă dintre pietre.
– Ţi­-o dau, dacă ţi­-o trebuie – îi spuse spiriduşul, văzând că binefăcătorul se uită cu lăcomie la piatra aceea. Da’, am pietre şi mai mândre şi unele dintre ele fac fel de fel de minuni. Hai să ţi le arăt – îl chemă spiriduşul în cealaltă cameră, unde era o ladă mare de piatră.
O deschise, iar încăperea se lumină, încât te dureau ochii de atâta strălucire.
– Dă-­mi o piatră care să mă poată face fericit! – îi ceru omul.
– Nu am piatra asta.
– Da’, ai piatra care te face nefericit?
– N-­am!
– Piatra aceea o ai domnia­ ta – îi zise pruncul de spiriduş, care se ţinuse după ei, înapoia omului, fără să-­l vadă taică-­său. Aceea e piatra de pe inima domniei-­tale.
– Ieşi afară! – îl alungă taică­-său, mâniindu­-se pe el, că i-­a dezvăluit omului taina nefericirii sale.
– Ia-­mi piatra asta de pe inimă! Asta-­i plata pe care ţi-­o cer – se hotărî omul.
– N­-am cum să ţi-­o iau.
Pruncul de spiriduş a ieşit din încăpere, dar s-­a ascuns într­-o bortă de lângă intrare, de unde auzea totul.
Strigă:
– Ba ai cum să­-i iei piatra de pe inimă! De ce nu spui adevărul? Pe mine mă înveţi să nu mint…
– Taci, taci şi pleacă deacolo; nu-­i frumos să tragi cu urechea! – se răsti tatăl la cel din ascunzătoare şi se repezi să-­l gonească afară.
Înainte de a apuca să fugă, prichindelul îşi sfătui binefăcătorul, în şoaptă:
– Cere-­i cheia de pe inimă!
– Ogoieşte-­te! – îl opri omul pe spiriduş – că, acuma, mi s­-a limpezit dorinţa: eu vreau cheia de pe inimă.
Spiriduşul numa’ îşi încleştă fălcile, de mânios ce era. Însă, n-­avu încotro – dacă i­-a făgăduit omului că-­i dă ce­i cere! Se duse şi luă de după lada cu pietre fermecate o lăcruţă în care era o cheie mică, albastră, din piatră.
– Uite cum e cheiţa asta, vai şi­-amar, e bună numa’ să se joace pruncii cu ea; unii se şi joacă de-­a povestea cu cheia asta… Nu da cu picioru­-n noroc, omule! Ia­-ţi ce doreşti din bogăţiile mele – încercă spiriduşul, cu glas mieros, să-­l ispitească pe om să nu mai ceară cheia aceea.
„O viaţă-­ntreagă am avut avere destulă, da’ n­-am putut fi fericit, pentru că mi-­a fost inima închisă“, socoti omul. „M-­am gândit numa’ la mine şi la averea mea, chinuindu­-mă cu grija de a agonisi şi de a nu da nimănui nimic. Grea e piatra de pe inima omului!“
– Numa’ cheiţa asta îmi trebuie.
– Ia­-o, dacă-­i aşa! – îi întinse spiriduşul cheia, făcându­-se verde de necaz.
Omul plecă în poiana în care lăsase carul, prinse boii la jug şi se duse la moară. Măcină, fără să i se mai pară că e mare uiumul; apoi, întorcându­-se acasă, intră pe la casele celor la care cerşise şi le dădu câte ­o cofă de făină. Nu voiau oamenii să primească, dar el le­-o lăsa cu de­a sila, bucurându­-se din toată inima. Mai dărui destulă făină unor oameni nevoiaşi, aşa că ajunsese acasă, aproape cu carul gol.
Nevastă-­sa îl aştepta îngrijorată, temându­-se că i s­-o fi întâmplat ceva, de întârzie atât de mult.
– Te-­au călcat tâlharii, ori de ce aduci aşa de puţină fărină – îl întrebă ea, din poartă, uitându-­se la cei doi-­trei saci din car.
– Nu m-­au călcat tâlharii – îi răspunse el – da’, am împărţit fărina pe la săraci, să aibă şi ei oleacă de pită, că şi eu am mâncat destul de pe ei. Mi s­-a deschis inima, muiere, uite, cu asta mi-­am luat piatra de pe inimă – îi arătă omul cheiţa primită de la spiriduş. Iar tu să mergi mâine la târg cu nepoţii noştrii, şi să vă cumpăraţi ce v­-o dori sufletul, o îndemnă omul pe femeia sa, care nu ştia ce să creadă şi o cuprinse o mare dragoste de bărbatul ei, a cărui faţă părea întinerită în lumina unei adânci bucurii, pe care o poate avea numai un om fericit.

Din volumul Tărâmul nălucirii, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2003