Câteva relaţii între arta poporală la români şi lituani


studii si articole de istorie

Civilizaţia Orientului, în drumul ei spre inima Europei, a lăsat după sine urme ce se pot urmări aci mai uşor, aci mai greu; aci ele apar bine conturate şi se succed o bucată determinată având caracter de drum bine tăiat, aci ele sunt mai puţin marcate îmbinându­se cu altele venite din direcţiuni diferite: drumul se micşorează în potecă nesigură ce de multe ori se pierde, întreruptă, printre bălării.
Popoarele răsăritului, al căror exod pe tărâmurile Occidentului a fost În parte semnalat de Istorie, au lăsat peste tot ceva din sufletul lor, au lăsat graiuri diferite, tradiţii literare cuprinse în legende ori în versurile rituale, o muzică cu caracter oriental bine definit, au lăsat în sfârşit variate manifestări de artă plastică.
Dar aceste popoare migratoare au fost multe, pornite spre Europa din diferite puncte, încât a urmări cu preciziune calea străbătută de ele, se prezintă ca o problemă cât se poate de grea.
Dintre urmele trecerii sau ale şederii timp mai îndelungat a acestor popoare în anumite locuri, cele mai preţioase sunt formele de artă plastică, ca unele, ce fiind materiale, mai uşor pot fi urmărite, studiate şi comparate. Aşa fiind, şi aportul Răsăritului, acela ce pe noi Românii ne interesează în primul rând, îl vom putea studia mai bine în aceste forme ale folclorului: poporul tradiţionalist a păstrat cu îndârjire moştenirea strămoşească în ciuda perfecţiunei tehnice la care am ajuns astăzi. Semne, că această tradiţie multimilenară se tulbură cu încetul, nu lipsesc, dar dacă e dureros adevărat că:
şi cum vin pe drum de fier
toate cântecele pier
este tot aşa de adevărat că astăzi putem încă să adunăm resturile artei poporale rămase nouă printr­o norocită întâmplare sau ca trăind încă şi astăzi spre a putea continua studiul care să contribuie la precizarea caracterului specific al diferitelor naţiuni.
*
Cât ne priveşte pe noi românii, pământul nostru e aşezat în drumul mare pe unde ne­au venit şi nenorocirile în formă de invaziuni barbare, dar ne­a venit şi civilizaţia pe acelaşi drum dinspre Indii. Această dâră de civilizaţie rămâne mai mult iranică decât civilizaţia importată în Europa pe celălalt drum, care plecând, tot de acolo spre Nord, aduce această civilizaţie originară în contact cu alte vechi civilizaţii, dintre care îndeosebi cu cea turanică.
Considerând acum aspectul artistic al Europei centrale şi orientale, observăm aceste două curente – luate în mare – destul de bine precizate din punctual de vedere al formelor de artă poporală.
Locurile ocupate de traci conţin forme ce se deosebesc dacă nu în mod absolut, totuşi destul de evident de acelea ce se găsesc în părţile unde s­au aşezat slavii. În urma acestei împărţiri, putem deosebi arta popoarelor sub­carpatice şi balcanice, iar pe de altă parte, arta slavă­nordică. În prima grupă, vom cuprinde mai întâi România, Ucraina, Slovacia şi Bielorusia, apoi: Bulgaria, Serbia, Albania, adică vechiul teritoriu al tracilor, iar în grupa a II­a toate popoarele din Nord, în primul rând Rusia şi Polonia.
Dintre elementele ce compun arta plastică a unui popor, vom menţiona în această scurtă expunere, numai formele accesorii ale obiectelor sau monumentelor de uz practic, adică motivele decorative, amintind în acelaşi timp – unde e nevoie – alte forme de artă în genere. Şi premitem îndată: motivele decorative ale primei grupe sunt aproape exclusiv geometrice, pe când acelea ce caracterizează grupa a doua, sunt geometrice îmbinate cu combinaţiuni de curbe, sau în preponderenţă curbe. Linia curbă este aproape necunoscută în arta indo­persană, sau cel puţin evitată; de la cel mai simplu motiv şi până la reproducerea animalelor şi figurilor omeneşti, concepţia decorativă respectivă stilizează totul în anumite spaţii sau linii geometrice: aceasta atât în incizia sau sculptura în lemn, cât şi în ţesătură, broderie, ceramică etc.
În schimb în arta slavilor de Nord, cu cât avansăm mai mult spre Nord­Est, cu atât elementUl liniei curbe, adică concepţia veristă devine mai frecventă, adăugându­se aci la comoara subiectelor ce le găsim la prima grupă, unele, ca diferitele animale fantastice şi care sunt chiar rezultatul contactului cu concepţia artistică a extremului Orient, cu arta barbară aşa­zisă: siberiană, chineză, caucaziană.
O altă notă caracteristică, ce desparte aceste două grupe, este gama de culori folosite la decorarea obiectelor chiar atunci când sunt din diferite materii. Grupa primă foloseşte o scară de tonuri cu mult mai întinsă, făcând uz de semitonuri şi nuanţe, care toate denotă un gust rafinat: tonalitatea generală rămâne sobră şi odihneşte ochiul.
În schimb, grupa a doua, (în care, din punctual de vedere al culorii putem cuprinde şi pe slavii balcanici) întrebuinţează cu predilecţie tonuri foarte vii, strigătoare chiar, şi în număr limitat, nu nuanţează, ci juxtapune tonuri, ce de multe ori provoacă dizarmonie. Aceste două concepţii diferite ale tonalităţii corespund perfect şi temperamentului respectivelor popoare.
În cadrul acestor două note de caracterizare generală: desenul şi culoarea, se dezvoltă complexul de relaţii între cele două grupe, împrumuturile reciproce, sau luate de către amândouă de la un izvor extern care le­a inspirat, predominiul sau vasalajul respectiv, puritatea lor mai mult sau mai puţin evidentă faţă de leagănul comun al Indiilor etc.
Deci, din punctul de vedere al repartizării de mai sus în două grupe distincte având caracterele lor specifice, problema nucleului artei poporale in Europa centrală şi orientală pare destul de clară. Rămâne totuşi de văzut arta ungurească şi aceea din ţinuturile baltice.
Arta poporală ungurească trebuie cuprinsă în cea slavă, neavând ea o notă caracteristică atât de pronunţată spre a o distinge în mod simţitor. Ca aspect general, ea se prezintă sub aceleaşi forme la care a ajuns arta slavă nordică, dar aci procesul s­a făcut în sens contrar, aci la fondul turanic s­a adaos concepţia geometrică iranică. Deci atunci, când voim să facem o împărţire geografică – foarte liberă bineînţeles – vom pune arta poporală ungurească în grupa a doua, adică între cele nord­slave.
Mult mai interesantă este problema ce se pune în legătură cu arta poporală de pe coasta Mării Baltice, din Lituania, Letonia, Estonia şi, în parte, şi Finlandia. Ca aspect generic, această artă trebuie cuprinsă în prima grupă, adică în cea sub­carpatină. Şi aceasta nu numai pentru că într­însa predomină concepţia geometrică, ci pentru că afară de aceasta, sufletul acestei arte, culoarea, este aceeaşi ca şi în arta noastră ţărănească, înrudindu­se în mod surprinzător cu formele de artă din Banat şi Ardeal.
Dintre aceste trei popoare baltice, strâns înrudite între ele, ramuri ale aceluiaşi trunchiu al unui popor băştinaş, pe care Tacit îl numeşte poporul de Est (de aci şi Estonii) şi asupra căruia s­a suprapus un strat de civilizaţie slavă, încât astăzi, aceste trei popoare sunt cunoscute sub numele colectiv de Balto­Slavi, lituanii au conservat mai mult puritatea rasei, a limbii, a cântecelor, şi a artelor plastice. Ori, se pune întrebarea: cum de arta baltică nu prezintă acelaşi aspect ca şi aceea a slavilor de nord?! Cum de, despărţită de popoarele sub­carpatice prin bariera cehilor, polonilor, ruşilor, totuşi această artă se înrudeşte aşa de mult cu arta românească?!
Fără să am pretenţia să dau un răspuns – care azi, când problema artei poporale este încă numai la începutul studiului de a fi rezolvată, ar fi prea pripit – totuşi nu pot să nu amintesc unele detalii semnificative care, dacă nu pot dovedi mai mult, arată totuşi cu destulă probabilitate că dintre cele două drumuri mai sus menţionate, aceste popoare baltice l­au făcut pe acela ce duce peste ţara noastră, pe aci a adus cu sine o idiomă, care dintre toate limbile vii ale Europei se apropie mai mult de cea sanscrită.
Arta poporală lituano­letonă de azi se mişcă aproape în aceleaşi cadre ca şi în era preistorică. De fapt săpăturile arheologice făcute în ţinuturile baltice, în decursul cărora s­a scos la iveală mult material din epoca neolitică şi a bronzului, dovedesc pe deplin că arta acestor popoare n­a evoluat, decât foarte puţin încât ea poate fi luată drept model de comparaţie în reconstituirea formelor de artă preistorică – tot aşa ca şi a noastră – îndeosebi atunci când e vorba de culoare şi de aplicare.
Obiectele scoase din mormintele vechilor prusieni şi lituani se aseamănă surprinzător cu cele găsite în staţiunile preistorice din Asia­Mică şi Balcani.
Stela funerară a lituanilor, care dupa încreştinarea lor, ia forma de troiţă, este aproape identică cu aceea a dacilor, împodobită cu motive geometrice combinate din drepte şi curbe.
Motivele înşirate cu predilecţie pe aceste cruci, iar în al doilea pe toate obiectele de lemn, sunt: greca, cercul, împletitura, încrucişarea, soarele, luna, stelele, şarpele şi paserea, tot aşa ca şi pe obiectele găsite în insula Cipru, la Troia, în Capadocia şi Asia Mică şi Dacia. Se mai adaugă apoi cercul împărţit în 6 părţi prin trei bare transversale, semicercul şi dinţii de ferestrău, motive frecvente mai cu seamă primele două, în Dacia.
Ornamente stilizate împrumutate din lumea vegetală sunt foarte frecvente în arta poporală lituană de azi: acestea au fost împrumutate de la slavi. Dintre flori mai frecvente este tulipanul, însă şi acesta stilizat în linii drepte încât de multe ori abia se mai recunoaşte.
Lumea animală, afară de şarpele sacru şi de paserea care prin cântecul său îndulceşte somnul de veci, nu este reprezentată deloc. Un alt moment interesant în arta poporului lituan este aplicarea foarte frecventă a clopoţeilor îndeosebi la extremităţile ştreşinelor ediculelor funerare şi ale caselor. Cândva vor fi fost clopoţei adevăraţi, azi însă au luat forma de chenar tăiat cu ferestrăul în scândura ştreşinei. Acest uz, care ne aduce aminte de cultul Dodonei, se leaga oare de obiceiul dacilor de a lega clopoţei la gâtul boilor?
Am amintit aci câteva din semnele mai caracteristice ale legăturii dintre Ţările Baltice şi părţile noastre, semne care împreună cu altele ne arată calea pe care au străbătut­o aceste popoare venind din Orient trecând prin Asia Mică, în Balcani, în Turcia şi de aci înspre Nord.
În poezia poporală lituană, foarte des se vorbeşte de Dunăre. De unde şi până unde??Dacă acest popor ar fi urmat drumul exodului spre Nord–unde negreşit şi­ar fi însuşit ceva din arta popoarelor mongolice–nu avea cum să­i rămână în amintire un râu pe care nu l­a văzut niciodată şi în acest caz s­ar vorbi despre Wolga sau despre alt râu dacă l­ar fi traversat sau de­a lungul căruia ar fi trecut. Tot aşa de puţin probabil e că amintirea Dunării să dateze din sec. XIV–XV, când Marele Ducat al Lituaniei se întindea până la Marea Neagră, căci cu toate că în acel timp ostaşi lituani vor fi fost destui în trecere prin Moldova sau Muntenia (chiar istoria ne arată numele a doi voievozi români de origine lituană: Lituvoi şi Jurg Curiatovicius) totuşi timpul a fost prea scurt ca acest element atât de straniu în poezia unui popor nordic să fi putut trece aşa de trainic în tradiţia poporală.
Şi ca tip fizic, lituanii, îndeosebi cei din sud, se deosebesc de slavi şi de germani. Mai scunzi decât ruşii, se găsesc între ei în număr considerabil, tipuri cu totul brune, cu ochii negri şi părul castaniu închis. (…)

din volumul Studii și articole se artă, Ioachim Miloia, îngrijitor ediție Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2007

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s