Literatură şi ideologie


adrian-dinu-rachieru

Adrian Dinu Rachieru

Considerăm că o istorie literară, nepărăsind exigenţele unui demers estetic, nu poate fi concepută în absenţa unei percepţii contextuale (culturală, istorică, politică); ceea ce nu înseamnă captivitatea conjuncturalului. Trebuie să observăm, însă, că noua orientare în istoria literară nu se limitează la o critică strict estetică, acum, pare-se, neîncăpătoare. Totuşi, nu poate fi vorba de o tendinţă antiestetică, frecventată de noii veniţi, insinuată fără „program explicit”, cum explica cineva. Dar variaţiile de interpretare, trena interogaţiilor, controverselor şi reconsiderărilor developează vârstele şi exigenţele receptării, pe fundament estetic, negreşit.
Cum bine se ştie, imediat după război s-a practicat „teoria înregimentării”; ea a dat roade şi în anii posttotalitari, chiar în absenţa chingilor ideologice, graţie „reciclării” unor intelectuali, doritori a-şi spăla biografiile. S-a instalat deruta culturală şi confuzia valorilor. Vacarmul postdecembrist, folosind cu aplomb etichetologia, a indus fie „sindromul tăcerii”, fie o ciudată intoleranţă, clasând şi „satanizând” pe cei care nu s-au aliniat. „Iacobinii” epocii noastre împart verdicte şi deplâng absenţa „rezistenţei albe” (a grevei scriitoriceşti, altfel spus), propunând revalorizări tot pe criterii politice, afişând (câteodată) un proletcultism întors pe dos şi o bolnăvicioasă inclemenţă.
Aşadar, climatul cultural postcomunist, presupus pluralist, tolerant, deschis diversităţii, întreţine, sub flamura revizuirilor, cu vehemenţe justiţiare, o ciudată polarizare: fie încurajând radicalizarea discursului (cultivând dosariada şi căzând, deseori, în revizionism), fie impunând blocajul conservator, natural până la un punct, să recunoaştem. Încât învolburatul front critic iscă „turbulenţe în canon” (vorba lui Ion Simuţ) şi obligă, spuneam, la o percepţie contextuală, atentă la tangajul estetică / politică.
Nădăjduim să putem oferi, cândva, o Istorie politică a literaturii române postbelice. Până atunci, modeste tatonări, maratonul „recitirilor”, aşchii exegetice din viitorul opus (masiv, incisiv), de saturaţie documentară şi, credem, fără eclipse de obiectivitate, volumul de faţă urmând celui botezat 13 prozatori de ieri (2013). Într-o vreme grăbită, a fragmentarismului şi a relativismului, în care, iată, avem sub semnătura lui Nicolae Manolescu o Istorie critică, o alta „de azi pe mâine” a lui Marian Popa, cea „deschisă” a lui Mihai Cimpoi şi cea „concentrată” (H. Zalis), una „exactă” (cum, iniţial, îşi dorea Alex Ştefănescu) sau una posibilă (ca proiect a lui Ion Cristoiu). Desigur, şi cea „secretă” pornită de Cornel Ungureanu ori cea semnată de Dumitru Micu, aducându-ne de la creaţia populară în pragul postmodernismului. La care putem adăuga volumele cuprinzător-sintetice ale lui Eugen Simion, Eugen Negrici, Scurta istorie (alternativă) a lui Mihai Zamfir ori salba de Portrete contemporane ale lui Ioan Holban. Şi lista rămâne deschisă.
Oricum, câteva „sarcini”, de neocolit, stau în faţa unor astfel de tentative. Refuzând, în primul rând, valorizarea politică şi folclorul critic, Istoria noastră va fi şi o geografie; va recupera exilul şi va respinge teza „golului cultural”, a „deşertificării”. Va denunţa, cu probele la vedere, dogmatismul sufocant şi maculatura realismului socialist, rebuturile glorificate şi pontifii vieţii literare, literatura şablonardă; desigur, strategia encomionului, cohorta de osanalişti, dar şi tăcerea conformistă, resemnarea complice, slaba aderenţă la disidenţă. Ca şi fructificarea conjuncturilor (precum „mica liberalizare”) ori negocierile cu cenzura (capricioasă, cu incredibile fluctuaţii de tratament). Nu mai puţin, cosmetizarea unor biografii, valul de amnezii, răstălmăciri, „năpârliri” după borna 1989, încercând gestionarea posterităţii; altfel spus, manipularea Istoriei. Recunoscând, unde e cazul (şi, slavă Domnului, avem de unde alege) culpele morale, regretabila „asimetrie” în aplicarea standardelor, frenezia militantistă, isterizarea „deconspirărilor” ori „păcatul” apolitismului etc., fără iluzia verdictului definitiv. Mai ales că noua epistemă, frecventată îndeosebi de generaţia tânără, ispitită de un alt soi de pozitivism (solid informat, aplicat, sobru, dar nu apter!), propune remarcabile Studii culturale, recontextualizând „arheologic” epoci şi personalităţi, descifrând acribios resorturile şi motivaţiile.
Reunind un buchet de eseuri de portanţă problematică, volumul deschide, spuneam, un vast şantier. Anunţă un proiect, pornind de la o constatare la îndemână: virusat ideologic, supus presiunilor unui sistem opresiv, organismul literaturii îşi dereglase mecanismele de valorizare. Încât procesul „comunismului literar”, în desfăşurare, pleacă de la constatarea că literatura nu s-a bucurat de o evoluţie normală; scăpând de coşmarul realismului socialist, tiranic, ea nu a scăpat, însă, de bruiajul ideologic şi de umbra ameninţătoare a Cenzurii. Cum intervalul comunizant trebuie cercetat etapizat, radiografia epocii presupune un lung travaliu, înregistrând spectaculoase schimbări de climat şi deconcertante variaţii de apreciere. Inevitabile, revizuirile critice fac dovada unui metabolism cultural normal. Sub o dublă lectură, estetică şi sociologică, de ce n-am avea şi O istorie politică a literaturii noastre postbelice? Va figura, oare, şi acest titlu în faimoasa Bibliotecă a proiectelor eşuate? Sperăm că nu…

***

Despre revizuiri şi revizionisme

Orice epocă este, inevitabil,LITERATURA SI IDEOLOGIE politică. Cum societatea românească a cunoscut repetate „rupturi de sistem”, segmentul postbelic învederează o feroce politizare a literaturii şi o falsificare a Istoriei, prin implant ideologic (sovietizare). Recitirea acestei literaturi printr-un dublu examen (estetic şi sociologic) presupune a cerceta contextul (instituţional şi ideologic), evidenţiind, de pildă, „sorbul” realismului socialist şi decesul paradigmei, „mica liberalizare”, asaltul protocronist, grefa postmodernistă, rezistenţa canonului, imperativul revizuirilor etc. Dacă revizuirile ţin, cu o anume periodicitate, de un metabolism cultural normal, fractura istorică din decembrie ’89 a iscat, odată cu explozia memorialisticii şi fireasca tentativă a recuperării exilului literar, un adevărat frison revalorizator-demolator, impus ca un un exerciţiu de salubrizare, „satanizând”, sub pecetea colaboraţionismului, nume mari ale literaturii noastre. Bineînţeles, o istorie literară nu poate fi concepută în absenţa unei percepţii contextuale. O literatură nu se dezvoltă într-un laborator aseptic. Încât, ceea ce ne propunem, deschizând un vast şantier, priveşte soarta unor scriitori, aparent definitiv clasaţi şi apoi retrogradaţi, taxaţi drept „expiraţi”, suspectaţi de „integrare ideologică”, producând o literatură infectată de virusul comunist. O discuţie calmă devine, credem, posibilă, având ca premisă (obligatorie!) recitirea cărţilor, ţinând, uneori, de o literatură propagandistică, alteori de o scriitură „acrobatică”, esopică, pe „dedesupt”, îndatorată „cultului şopârlei”. O astfel de investigaţie, discutând acribios cazuri, va evidenţia bruiajul ideologic al epocii, constrângerile şi umilinţele, eforturile de a proteja autonomia esteticului, jocurile duplicitare, compromisurile morale, angajamentul, negocierile cu cenzura şi, negreşit, rezistenţa axiologică, demonstrând că segmentul postbelic, în pofida condiţiilor vitrege, impunând servilismul ideologic şi alinierea, nu a fost un deşert cultural! Şocul adevărului integral (formulă lansată de Eugen Simion) presupune, fără a trece sub tăcere păcatele ideologice şi morale ale omului, cercetarea prioritară a operei, înregistrarea onestă a tribulaţiilor (opţiuni, ezitări, căderi, retractări), refuzând, însă, o nouă valorizare politică, pe tipar maniheic (ca proletcultism întors pe dos). Cei revizitaţi, unii trecuţi în nefiinţă, căzuţi în uitare, provocând – în timp – o bogată floră exegetică, reprezintă nume care, nicidecum, nu pot fi excomunicate din patrimoniul nostru cultural. Şi care probează, indubitabil, o continuitate literară, omologabilă valoric, dincolo de diferenţele de regim politic şi falii generaţioniste, anulând şi pretenţia hilară a unor voci (din noile generaţii) că literatura română ar începe la 1990! Inventariind simptomele de patologie literară ale intervalului comunizant, respingem şi ipoteza „rezervaţiei estetice”, subliniind că argumentul, des invocat, al rezistenţei prin cultură rămâne, în multe cazuri, un fragil alibi.
„Fractura” decembristă şi faliile generaţioniste, întreţinând apetitul belicos şi darwinismul cultural, pe suportul unei reale, totuşi, continuităţi (oricât de contestată ar fi), obligă la o permanentă revalorizare. Chiar intervalul comunizant poate fi (şi trebuie) etapizat; după o primă fază, a realismului socialist, a dogmatismului feroce, a urmat „mica liberalizare” şi, apoi, o eşuată autarhie triumfalistă. Poate fi literatura acestei perioade refuzată „în bloc”, integral detestată, suportând un blam generalizat? Poate fi scrisă istoria ei fără o percepţie contextuală? Putem prelua, inerţial, ierarhii osificate sau, acceptând fireasca declasare a valorilor, sinuozităţile recepţiei, cota fluctuantă, înghesuim în tomberoanele literare, fără necesara „revizitare”, fără putinţa unor analize totalizatoare, nume grele altădată, autori culpabilizaţi, defăimaţi, retrogradaţi, „expiraţi” etc., unii „plecaţi” dintre noi şi uitaţi? Sunt valori definitiv scufundate? Să nu uităm că, în epocă, meritele unor scriitori importanţi, înfruntând vitregia circumstanţelor, n-au fost doar literare. Că, în comunismul „dinastic”, au „funcţionat” două ierarhii, iar „mitul situaţiei ireversibile” părea a bloca orice şansă de primenire / radicalizare în condiţiile unui regim consolidat pentru „eternitate” (vai, provizorie). În fine, dacă literatura reţine textul, nu contextul, opera poate izbăvi omul (credinţa lui G. Călinescu), făcându-i uitate păcatele ideologice şi morale? Sau măsluind adevărul biografic? Dintr-o literatură infectată, alterată ideologic, supusă dirijismului, cu tematici obsesive, de rază localistă, nu putem alege nimic? Doar „un munte de deşeuri”, doar o gaură neagră ar fi „recolta”? Iar epoca postdecembristă, atomizând viaţa culturală, ar fi „momentul zero”, startul unei noi literaturi, aruncând în neant zestrea, adică scriitori şi cărţi, prilejuind, altădată, o risipă adjectivală? O Istorie critică, fatalmente, investigând contextul politic, va radiografia fluctuaţia recepţiei, anunţam încă în 1983 (v. Orizontul lecturii). Regretabil, însă, îndemnul la o „abordare slobodă”, departe de fumigaţia encomiastică, se rezumă, pentru unii, doar la o răbufnire de ură. Ce să însemne că acum ne e deschisă „calea tuturor reevaluărilor”? Condamnând influenţa „factorului politic asupritor”, viciind atâtea decenii atmosfera culturală, mulţi autori minori se răfuiesc cu valorile, politizându-şi resentimentele, s-a observat. Se urmăreşte chiar, concentrat, „satanizarea” marilor noştri scriitori şi criticii sunt certaţi pentru lentoarea dovedită în operaţiunile de revizuire. Dar, din păcate, noii şi inclemenţii directori de conştiinţă, bolnavi de spirit iacobin, se manifestă ca şi inchiziţia proletcultistă, instaurând, cu patimă neagră, o valorizare politică întoarsă pe dos. Chiar dacă furiile iconoclaste s-au mai stins în vremea din urmă.
În fond, dincolo de canibalismul literar, scriitorii merituoşi „trec” prin interpretări succesive; aceleaşi cărţi, alte lecturi, îmbrăţişând alte piste interpretative, îmbogăţesc necurmat flora exegetică. O istorie politică, respectând esteticitatea, va readuce în atenţie, prin revizitare, nume mari şi mici, cunoscând, inevitabil, pe piaţa postumă, „mărirea şi decăderea”, în conexiune cu „rupturile” socio-politice, îndatorate conjuncturilor în prefacere: a gustului epocii, dar şi a meteorologiei politice, influenţând nu doar receptarea, ci şi creaţia. (va continua)

din volumul Literatură şi ideologie, Adrian Dinu Rachieru, Editura Excelsior Art, 2013

SIGLA 25 DE ANI FINAL

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s