Inelul de fum / 15

(…)

Cele două tinere, Iulia şi Antonia, au ajuns la casa pădurarului cu puţin înainte ca cei ai casei să se aşeze la masa de amiază. Pădurarul, văzându-le, se lumină la faţă şi strigă:
– Saveto, mută masa în odaia mare !
Îşi trecu degetele prin părul rar şi dezordonat, apoi, înainte de a întinde mâna Iuliei, o şterse de stofa pantalonului.
– Fiţi binevenite, domnişoarelor! Aţi picat tocmai la timp. Cred că aţi flămânzit…
Iulia îl privea cu un zâmbet mirat.
– Cum de-ai ghicit?
– După soare! Poftiţi în casă. Eu tocmai voiam să-l strig pe George…
Antonia se depărtase câţiva paşi. Admira o tufă de crizanteme. Floarea de toamnă târzie începuse de pe acum să devină ameţitoare. Aici, în mijlocul pădurii, culorile ei calde, moi, îndulceau cadrul, făcându-l mai atrăgător. Auzind numele lui George, se întoarse.
– Iulia, ştii, George nu credea că la umbra pădurii crizantemele pot să crească, să înflorească. Eu i-am adus răsadul, el l-a sădit şi, uite…
Lumina puternică săgeta pădurea. Ramurile copacilor sclipeau jucăuş. Antonia spuse:
– Nene Ioane, unde e George? Mă duc să-l caut,..
– Unde să fie? Pe stâncile lui. Fii atentă cum treci peste povârnişuri. Au mai căzut nişte pietre din munte.

***
Un timp, în casa pădurarului se aud doar zgomotele provocate de lingurile lovite de marginea castroanelor de lut.
Alături, în vatră, deasupra unui morman de jar, Saveta răsucea frigarea. În cinstea oaspeţilor tăiase un pui şi-l pregătea aşa cum numai ea ştia.
George strânge castroanele goale de pe masă şi aduce nişte superbe talere din ceramică arsă.
Antonia îl privea cu uimire. În tot ce făcea, dădea dovadă de îndemânare. Iulia zâmbea cu înţelegere. Saveta răstoarnă puiul pe o farfurie. Ion toarnă mujdeiul. În încăpere se răspândeşte un miros înţepător, aţâţând simţurile comesenilor.
Într-un târziu, Iulia ridică paharul cu lichid roziu, „de pe fundul butoiului”, se scuzase Ion, şi închină:
– În sănătatea noastră şi pentru reuşita lui George !
– Să dea Dumnezeu ! răspund Ion şi Saveta într-un glas.
Apoi, Iulia cercetează cu privirea toate ungherele camerei.
– Nene Ioane, cu ani în urmă, eram o fetişcană pe atunci, ciopleai o cruce. Lucrai la ea cu atâta migală de parcă voiai să n-o termini’ niciodată… De obicei era în colţ, sub icoană, n-o mai văd…
Ion tresare. Zâmbea cu un surâs care trăda frământarea şi măreţia interioară.
„Omul ăsta nu s-a pitit niciodată cu teamă în faţa vieţii”, îşi zice Iulia în aşteptarea răspunsului.
– Am dus-o în satul meu de baştină… Ce ştiţi dumneavoastră…
– Şi nu poţi să ne spui?! Cuvintele Antoniei sunau a rugăminte şi a îndemn totodată.
Ion se uită pe rând la cei din jurul lui.
– Bine, am să încep cu începutul, oftă el adânc, altfel mi-e greu.
Îşi trase scaunul şi se rezemă temeinic. Iulia, Antonia, George îl imitară. Doar Saveta rămase în picioare, cum era, puţin aplecată în faţă. Oasele ei, îndoite de muncă, sunt rezistente. Ar putea sta neclintită ore întregi. Uitătura, grea de înţelegere, i-a rămas pe chipul bărbatului care, vorbește blând, duios, în dezacord cu trăsăturile aspre ale chipului marcat de ani și de muncă.
– Eu am văzut lumina zilei într-un sătuc din Ardeal, nu departe de Oradea. Tata era sărac de n-aveam nici după ce să bea apă… Săraci erau toţi sătenii. Vatra satului, casele cu suflete cu tot erau stăpânite de un boier mare, contele Attila Nagy, care nu era nici mai bun nici mai rău decât alţi stăpâni. Ţăranii, fie că erau unguri, fie că erau români, trăiau la fel de greu, abia ducându-şi zilele. Boierul avea o pădure mare, mult mai mare ca asta, a domnului Dudu. Prin nouă sute şi ceva i-a venit ideea, se vede că nu-i mergeau afacerile prea bine, s-o taie. Aşa se face că, într-o zi, toboşarul de la primărie a bătut toba până i-au amorţit degetele şi a strigat până i-a pierit graiul: „Contele Attila angajează tăietori de lemne. Toată suflarea: bărbaţi şi băieţandri să ia securea şi să se prezinte la pădurar! „
Lipsurile ne scoteau afară din casă. Eu, care aveam vreo cincisprezece ani, m-am luat după tata.
„Stai, Ioane, acasă… că nu mă duc la nuntă!”
„Strică un bănuţ câștigat de mine?”
După ce şi-a mijit ochii, tata m-a bătut pe umăr.
„Cum să strice, mă? Cum să strice?”
Pădurea se afla departe de sat. Ca să nu pierdem timpul pe drumuri, am ridicat în pădure un frunzar… Nu ştiţi ce e ăla? Patru pari bătuţi în pământ, deasupra, şi de jur împrejur crengi înverzite. De culcat ne culcam jos, pe pământul cald. Munceam mult şi cu tragere de inimă, îmi plăcea…
Seara ne adunam cu toţii în faţa focurilor aprinse şi, fiecare, după puteri, dar mai ales după ce avea în traistă, îşi pregătea cina. Eu şi tata, seară de seară, coceam cartofi.
Boierul îşi petrecea vara la moşie şi venea aproape zilnic să vadă cum stăm cu treaba. Sosea călare, întotdeauna însoţit de câţiva bărbaţi tineri, oamenii lui de încredere.
Attila Nagy era un ins gras, cu faţa lată, lucioasă şi albă-albă, ca spuma laptelui. Se vorbea că nu sta prea bine cu sănătatea, că doctorii îi mai dăduseră de trăit doar câţiva ani. El însă iubea viaţa, plăcerile ei, din care se înfrupta cu amândouă mâinile, din tot ce-i oferea averea şi rangul, sperând să păcălească moartea…
Venea şi rămânea minute întregi tăcut. Mie mi se părea că se scutura ca prins de friguri, când, sub ochii lui, se rostogoleau trunchiurile din care mustea viaţa sub formă de sevă, poate că se gândea la apropierea sfârşitului. Era însă un om vesel, îşi biruia amărăciunea şi răspundea voios la salutul nostru. Vorbea prost româneşte şi chiar ungureşte. Cu însoţitorii lui vorbea franţuzeşte. Nouă, românilor, ni se adresa cu: „Mă, opincă, să nu te prind că furi lemne! Te jupoi şi te pun la fum…”
Teama lui nu era gratuită, ţăranii de pe moşie mai luau câte ceva, o făceau de nevoie, pentru a ieşi din iarnă. Când administratorul îi aducea la cunoştinţă vreun furt, se înfuria, înjura, dar nu trecea la pedepse aspre. „Mai bine un ţăran hoţ decât unul mort.”
Pădurea, asupra căreia vegheaseră câteva generaţii, zi de zi se micşora. În locul copacilor cu trunchiuri groase, că nu le puteau înconjura braţele întinse ale mele şi ale tatei, rămâneau adăposturile noastre vremelnice, frunzarele, pe care le părăseam de îndată ce înaintam spre inima pădurii. Era mai uşor să ridicăm altele decât să ne întoarcem, în fiecare seară, la locul de dormit. Se apropia toamna şi era nevoie de noi pe ogoare, aşa că ne grăbeam. Graba noastră era cu atât mai mare cu cât supraveghetorul ne aţâţa: „Mă, la umbra ultimului copac, contele vă plăteşte. Vă lucesc ochii numai când pomenesc de bani. Puneţi osul la treabă şi, înainte de venirea iernii, scăpaţi de nevoi”.
Noaptea, frânt de oboseală, tata făcea planuri: pentru ce şi cum o să împărțim  banii. „Dacă ne-o da cât ne-a promis, ieşim din iarnă. Ba o să rup ceva s-o duc pe soră-ta la doctor…”
Ajuns, la acest punct al povestirii, Ion se ridică de pe scaun, îl împinse cu piciorul sub masă, răstindu-se la Saveta.
– Unde dracu’ am lăsat punga cu tutun? (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Publicitate