Inelul de fum / 12

(…)

Uşa de la intrare este trântită cu putere.
„Acum o să intre mama.” spuse Iulia.
Uşa se deschide.
„Iulia !” exclamă Yvonne.
„Da, mămico… îi spuneam noapte bună lui Andrei… Ce bine că ai venit. Tata e iar îmbufnat, nu-mi place…”
Iulia trecu din braţele mele în braţele lui Yvonne. Se scurg câteva clipe de linişte. Yvonne părăseşte încăperea lăsând uşa deschisă.
„Asta e fiică-mea… o catastrofă !” decide Dudu, ridicând cu nervozitate mâna.
„E un copil minunat…”
„Nu şi pentru mine… nu mă iubeşte, e prost educată…”
„Eşti un tată gelos…” încerc eu să glumesc.
„Ştii că-mi placi? Sigur că sunt gelos. Gelozia este arma mea cea mai puternică… Nu mă laud, ai fi auzit şi tu, sunt un tip nestatornic şi dificil. Cu toate astea, femeile cad ca muştele în plasa mea. Succesul netrudit mă dezgustă şi mă întorc acasă… Md întreb dacă Yvonne, nefiindu-mi soţie, s-ar fi numărat şi ea printre cuceririle uşoare. Orgoliul îmi spune că da. Tu ce crezi?”
„Cred că eşti un imbecil norocos…”
„Norocos pentru că sunt întreprinzător. Intuiesc momentul favorabil şi atac. Un om ca mine nu pierde niciodată un tren al vieţii. Unii pun preţ pe cuvânt, eu plusez pe clipă. Clipa, Andrei, clipa ne aduce sau ne ia totul. De-aia beau. Beau pentru ca să nu mai aud căderea clipei. într-o clipă Yvonne m-ar putea ruina sau părăsi. Într-o clipă Iulia m-ar putea urî. într-o singură clipă eu, Dudu Neacşu, pot deveni o amintire.”
Fac o mişcare ca să-l fac atent să-mi toarne vin în pahar. Nu observă. Îmi torn singur. Aveam senzaţia că mă întorsesem dintr-o călătorie, că mai păstram în mine fragmente din balansul vaporului care tăia apa mării, dar şi ceva din avântul unui tren care şerpuieşte nehotărât dintr-o parte în alta. Toate acestea alunecă pe lângă mine, trec şi-mi simt nerăbdarea de a-mi fixa gândul nu pe peisaje văzute în trecut, ci pe amănuntele vieţii oamenilor, pe vieţile lor.
Un foşnet uşor de mătase îmi atrage atenţia că Yvonne se şi instalase în scaunul din dreapta mea. Oare, cât a auzit din discuţia noastră? Pe când căutam răspunsul, ea se întoarce către Dudu.
„Bine că le-am însoţit pe fete. Intendenta zăvorâse uşile. Am fost nevoită să-i strecor câteva bancnote… E îngrozitor acest flagel. Consider bacşişul cea mai ruşinoasă plagă socială. Obicei oriental care a prins şi a înflorit… Mă revolt în zadar. Deşi sunt împotrivă, împrejurările mă silesc să procedez aşa cum procedează toată lumea, să dau şi dau… Am dat pentru a le scuti pe fete de neplăceri… E greu, dacă aţi şti cât de greu o duc…”
„N-au decât să se întoarcă la mămica, să se mărite, să facă o duzină de copii. Te ocupi prea mult de ele şi nu vezi că fiică-ta creşte ca o sălbatică…” Tonul lui Dudu era agresiv. Yvonne îşi plimbă privirea calmă pe faţa lui.
„Ţi-am mai spus şi altădată, Iulia o să trăiască într-o altă lume, mai agitată, mai aspră. E de datoria mea să o pregătesc. Nu vreau să aibă nici un fel de complexe…”
„Aiureli! Singurul complex de care trebuie s-o fereşti este complexul sărăciei. Cine are bani nu are complexe !”
„Sunt de acord. Tu îngrijeşte-te de bani, de rest mă ocup eu…”
Yvonne zâmbeşte şi pune capăt conflictului.
„Andrei, mi se adresează ea, nu ne-ai văzut de multă vreme. Cum ne găseşti?”
„Al dracului de bine” mormăia Dudu şi îşi toarnă din nou în pahar.
De afară lumina albă a zăpezii arunca o strălucire stridentă asupra peretelui opus ferestrei şi aflat acum în penumbră. „Ei trăiesc aici, gesturile lor alcătuiesc o lume. Tăcerea mă face să mă simt prost…” O rog în gând pe Yvonne să vorbească, orice. Rugămintea mea mută, sau coincidenţă?
„Aţi bârfit puţin?” glasul ei exprima o uşoară tulburare.
Nu ne grăbim să răspundem. Nu ştiu exact de ce, dar ceva izvorând din teama că n-o mai pot înţelege sună în mine ca un clopoţel de alarmă. Vreau să vorbesc totuşi, Dudu, bănuind intenţia mea, intervine:
„Ne întinde capcană după capcană… acum o să ne întrebe…”
„Exact ! Dragul meu, cum de-mi ghiceşti gândurile? Andrei, ce crezi despre război?”
„Nu fac politică…” încerc să scap cumva. Yvonne tace, Dudu bea. Eu sunt stânjenit din cale-afară.
„Aşa zice şi tata. Părerea lui e că medicul, soldatul, artistul, omul de ştiinţă, educatorul nu au voie să facă politică. Exprimându-şi opinia asupra acestui lucru atât de important, cum este războiul, de care depinde soarta unui neam, în cazul de faţă, a mai multor neamuri, faci politică? Nu, îţi faci datoria…”
„O auzi? strigă către mine Dudu. Ea îşi face datoria ! A uitat că singura datorie a unei femei e să fie inimoasă, agreabilă, cinstită şi, dacă poate, să facă copii. Cum să-i vorbesc ca să mă înţeleagă? Yvonne, înţeleapta şi cruda mea, războaiele au fost dintotdeauna. Fără ele bărbaţii şi-ar fi pierdut vigoarea. Războiul formează caractere… iar acest război a venit la timp pentru a pune capăt crizei economice care, probabil că ştii, a aruncat aproape toată omenirea în mizerie…”
Yvonne zâmbeşte din nou. Mă întreb dacă ar putea trăi fără zâmbet.
„Ştiu. O suferinţă a fost înlocuită cu alta mai mare…”
„Da, o suferinţă care nu te atinge pe tine şi nici pe el (Dudu arată spre mine), pe nici unul dintre ai noştri…”
În aer plutea o ameninţare reală. Aşadar, ei erau perechea cea mai invidiată, oamenii socotiţi a fi cei mai fericiţi. în realitate ei se sfâşie. E drept, civilizat. Curios, în loc să fiu îngrijorat, sunt bucuros. Obrajii lui Dudu, congestionaţi, căzuseră. Îmi era milă de el.
„Vă admir. Alungaţi plictisul casnic prin aprige confruntări.”
„Crezi?” Yvonne nu mai zâmbea. Tonul era ironic.
„Uitaţi, continui eu, şi unul şi celălalt, că, cel puţin în clipa de faţă, războiul nu ne priveşte. Atâta timp cât reuşim să fim neutri…”
„Mă dezamăgeşti, Andrei. Dacă-l înţeleg pe Dudu, pe tine mi-e greu…”
„Yvonne, ce nu poţi înţelege?”
„Dudu şi nu numai el, moşierimea în general, profită de neutralitate, se aruncă şi „ciugulesc”, scuză-mi expresia, din ambele părţi… Lumea ta ar trebui să fie alta, eşti medic.”
„Şi eu condamn războiul…” mă justific eu.
„Nu e suficient. Oamenii simpli o fac intr-un ,mod convingător. Ai participat la vreo demonstraţie pentru pace? Nu. Ai stat în cabinet şi te-ai străduit să fii un medic pe plac, am zic pe plac, nu bun.”
Fusesem chemat să observ, să intervin. Mă trezesc în faţa unui aspru judecător. E prea de tot.
„Mărturisesc că n-am fost prezent la nici o demonstraţie pentru pace. Tu de la ce înălţime le-ai privit?”
„De pe trotuar…”
Replica, recunosc, mă pune iar în inferioritate. Aproape regret că am venit.
„Să n-o crezi. A făcut mult mai mult. A privit, a ascultat şi a venit la mine cu pretenţii…”
Intervenţia lui Dudu readuce tot hazul situaţiei. Yvonne, divina Yvonne, teroriza. În preajma ei conflictele pătimaşe se înmulţeau. îl obliga pe acest îmbogăţit, umflat, să-şi neglijeze afacerile.
„Nu mă crezi?” simţeam încordarea lui în care clocoteau tot felul de gânduri şi obsesii. Eram sigur de asta. Sigur de tot. Aşa că îi răspund nu fără îndoială.
„E greu.”
„Pentru ea nu e greu…” Dudu clătină din cap. Deşi acuzaţiile împotriva lui Yvonne erau bine orânduite in mintea lui, nu mai scoate un cuvânt.
Yvonne se mişcă în scaun şi un ciudat neastâmpăr, un freamăt semănând cu un zbor pripit al unui stol de porumbei, pune stăpânire pe noi. „lată-ne, gândii eu, cum mergem înainte, numai înainte.” Yvonne se instalează comod în scaun. Îi bănuiesc moliciunea.
„Pentru ea nu e greu…” zise Yvonne ca un ecou întârziat al cuvintelor lui Dudu. Rostise vorbele ca şi cum ele ar face parte dintr-o limbă străină şi nu le-ar pricepe rostul, sensul.
„Repet: pentru ea nu e greu…” de data asta cuvintele lui Dudu, accentul cu care le-a rostit, sunt îngrijorătoare.
Yvonne se ridică şi deschide capacul unei cutii de mahon. Scoate o ţigară pe care o frământă între degete. Dudu se apropie şi scapără un chibrit.
„Mulţumesc…” sunetele se pierd în inelele de fum albicios care se ridică până aproape de tavan.
„Pentru ea nu e greu, repetă Dudu, puţin cam prea patetic. Şi dacă n-ar vedea cât mă zbat, cât mă lupt cu tot felul de greutăţi. Greve, demonstraţii, greve. Cu asta mă răsplătesc cei cărora le dau pâine… Grevele se înmulţesc, demonstraţiile se ţin lanţ. Greviştii se amestecă în politică, îşi caută drepturile. Proprietarii înregistrează uriaşe pierderi. Se cer măsuri severe şi urgente. Guvernul ne vine în ajutor. Se fac arestări, concentrări şi chiar militarizarea unor întreprinderi. Ordinea trebuie menţinută cu orice preţ. Am luat şi măsuri. încă de la primele tulburări, am strecurat printre muncitori câţiva agenţi. In felul ăsta ştiu şi ce mănâncă seara, dar şi ce gândesc nepreţuiţii mei slujbaşi. Nici nu le fată bine mintea o acţiune de protest, că am şi trecut cu fierul încins, îi mut la dracu-n praznic. Pe cei care nu se astâmpără, care fac pe agitatorii, îi dau pe mâna poliţiei, să-i înveţe cum să se poarte: Concedieri am făcut doar în cazurile limită şi atunci când ne-a cerut guvernul; după o demonstraţie care a întrecut imaginabilul. Se strânseseră mii şi mii de muncitori, petrolişti, ceferişti, de la fabricile de postav, ţărani chiar… In treacăt fie spus, cea mai eficientă măsură este concedierea. Cu burta goală nu prea mai ai chef să lupţi pentru dreptate. Consider că tot ceea ce am făcut, am făcut bine şi pe tăcute. După o perioadă agitată se anunţa o meritată stare de acalmie. Când să respir şi eu uşurat, vine ea, Yvonne şi cere favoruri… Se amestecă în treburile mele. A reuşit să-i cumpere pe funcţionarii din posturile cheie şi ticăloşii m-au vândut. Tot ce întreprind eu, în vederea restabilirii ordinii, înlăturării pericolului, a stat în atenţia ei. A luat cazurile, le-a analizat cu mintea ei de femeie… nici nu cred că s-a gândit serios, s-a lăsat impresionată… şi vine la mine şi-mi pretinde să revin asupra unor decizii: toţi cei care participaseră la manifestaţia pentru pace şi fuseseră concediaţi să fie reprimiţi. Ajuns în acest punct al confesiunii, Dudu trage un sertar al biroului şi scoate o ţigară de foi. Muşcă unul din capete şi începe să fumeze cu voluptate. Fumul de la ţigară seamănă cu un norişor compact. Se pare că plăcerea ţigărilor de foi îl absoarbe total. Profit de „absenţa” lui şi-mi îndrept privirea către Yvonne. O simt detaşată, sau depărtată – o spectatoare amabilă –. „Ce faci aici?” îmi vine să o întreb. „Mă strecor prin junglă.” Citesc eu în ochii ei răspunsul.
Dudu tuşeşte. Poate un mic protest împotriva comunicării noastre de o clipă
***
În încăpere se aşternuse o linişte în care nu se auzeau nici respiraţiile. După un timp (dacă ceva e adevărat din viaţă, cât din acest adevăr există în tăcere?), Yvonne se. ridică din fotoliu.
„Eşti cu maşina, Andrei?
„Nu… ieşisem să mă plimb… ningea atât de frumos…”
„E târziu. Te duc acasă, dacă n-a îngheţat motorul…”
Am făcut un gest de refuz, dar ea trecuse pragul.
Afară se lăsase frigul. Roţile derapau. Yvonne stăpânea volanul într-un fel impunător şi graţios. Când lua câte o curbă, trupul ei se mlădia şi se rotunjea odată cu mişcarea. Ajuns pe Victoriei, automobilul încetini. Lasă să treacă un grup gălăgios. Femei şi bărbaţi, în ţinută de seară, ieşeau de la teatru. In faţa casei mele, Yvonne opreşte motorul. Era o noapte paşnică, oraşul senin semăna cu o zi fără trup, schimbându-şi dimensiunile după liniile luminoase ale farurilor ca, apoi, să se lase micşorat de cercul întunecat. Yvonne asculta zgomotele, căutându-le parcă vibraţia. Curând steluţe de gheaţă înfloriră pe parbriz. Fără să-mi dau seama de ceea ce fac, le şterg.
„Andrei, aş vrea să te văd fericit… ştii, eu n-am găsit fericirea, am nevoie de fericirea ta pentru a-mi păstra credinţa că aşa ceva există, că poate exista…” (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

CD  

Publicitate