Inelul de fum / 10

(…)

Se făcuse târziu când a sunat telefonul. Am ridicat, fără chef, receptorul.
„Alo…”
„Uită-te pe fereastră… Ce vezi?”
„Strada pustie”
„Ţi-ai pierdut până şi ultima picătură de romantism.”
Vocea mi se părea cunoscută. Căutam in memorie cu febrilitate, încercând în acelaşi timp să văd ce este afară atât de deosebit încât merită luat în seamă. După o scurtă pauză, aceeaşi voce mă face atent.
„Ninge, ninge cu fulgi mari…”
Mai rămânea să spună şi pufoşi. Pe fir se auzea doar o respiraţie uşor modificată. Reiau dialogul.
„Ninge în fiecare an…”
„Bine că nu ninge cu foc…”
„Domnule…” nu reuşesc să rostesc până la capăt gândul.
„Aşa se întâmplă dacă nu te prea vezi cu verii! Ce faci în seara asta?”
„Credeam că o să citesc…”
„Şi nu mai crezi?”
„Din ce în ce mai puţin…”
„Ce zici de progres? Stai la geam, priveşti cum cerul îşi goleşte buzunarele şi trăncăneşti la telefon…”
„…încep să înţeleg… Nu prea ești dispus să socializezi.  Aşa-i?”
„Şi da, dar mai mult nu…”
Vocea era mică, rugătoare. De parcă s-ar fi temut să nu închid.
„Voiai să ieşim undeva?”
„Nu… îmi place la căldurică şi vinul bun… Atunci când am cu cine să-l beau…”
Tac intenţionat. Bănuiam că la celălalt capăt al fixului se află un coleg din provincie care a venit în Capitală pentru mai multe luni, la un fel de specializare.
„Andrei, mai eşti la aparat?”
Am tresărit. De data asta l-am recunoscut, era Dudu Neacşu.
„Mai sunt…”
„Scuză-mă…”
Cuvintele spuse în şoaptă mă intrigă. Pesemne intrase cineva în cameră, cineva căruia Dudu îi ascunde faptul că vorbeşte cu mine. Folosesc momentul pentru ca să meditez la cele ce se întâmplau. Dudu Neacşu nu mă căutase niciodată. Ne vedeam foarte rar. Şi atunci, cu totul şi cu totul, întâmplător. Nici pe Yvonne n-o mai întâlnisem din vară. Despre ei, despre viaţa lor, aflam câte ceva din rubricile gazetelor sau din mica bârfă a cucoanelor. Dudu, vorbeşte lumea, este pătimaş îndrăgostit de Yvonne, numai că nu are răbdarea de a lăsa dragostea să se transforme într-un cântec în doi. Nu se mulţumeşte multă vreme cu bucuriile senine ale unui trai liniştit. O vrea pe Yvonne prezentă în viaţa lui, zi de zi, ceas de ceas, dar nu oricum, ci chinuită. Să înţeleagă preţul iubirii lui şi să-l plătească. Tratează iubirea cu seriozitate, cu maximum de exigenţă, aşa cum încheie afacerile. Un fel de conflict căutat şi perpetuu a cărei necesitate este pusă mereu în discuţie. Certurile, împăcările, trădările sunt elementele care aduc noutatea, înlăturând monotonia. Când nu este prins în vreun amor, este gelos. Femeile spun despre el că fascinează pentru a dezamăgi şi pentru a înşela.
Despre Yvonne ştiam mai multe în anii noştri tineri. Cu toate elanurile, cu surâsul ei promiţător oferă şi acum imaginea tentaţiei, rămânând inaccesibilă. Dragostea ei pentru Dudu este mai mult decenţă şi datorie. A rămas aceeaşi apariţie strălucitoare. Prezenţa ei neliniştită acţionează ca un drog asupra celorlalţi, înşelându-i, oferindu-le altceva decât frivolitatea: promisiunea unei călătorii imaginare prin univers, mână în mână, complice, într-o libertate interioară deplină. Nimeni nu bănuieşte trainica ei vitalitate sub masca soţiei înţelepte, femeii de lume. Continuă să păstreze pe chip acel semn sărbătoresc care nu seamănă cu nimic şi, totuşi, tulburându-te, sporeşte speranţa că făgăduielile unei vieţi se pot împlini într-o vârstă sau într-o seară.
În receptor se fac simţite mai întâi câteva păcănituri,apoi aud zgomotul unei uşi care se închide.
„Andrei, fără să-mi pui întrebări, te rog treci pe la noi… Vino ca şi cum te-ai fi aflat pe aici, prin apropiere, nici o aluzie la telefon… înţelegi?”
„Încerc…”
„Bine! Neapărat astă-seară..”
O oră mai târziu mă aflam pe peronul casei de pe Florilor. Ningea. Fulgii acoperiseră caroseria maşinilor printre care am recunoscut şi maşina lui Yvonne. Ferestrele înalte, „cele mai înalte ferestre care au existat vreodată” ceruse Yvonne arhitectului, revărsau o lumină puternică. Am pândit o clipă. De după perdele nici o mişcare. Mă fulgeră gândul că lui Yvonne i s-ar fi putut întâmpla ceva şi mă grăbesc să sun.
Îngrijorarea durează până în clipa în care se deschide uşa. In prag stătea Yvonne îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, care-i cădea de la umeri, drept, acoperind-o atât cât să aţâţe curiozitatea.
O fracţiune de secundă ochii îi rămaseră indiferenţi, apoi privirea-i luceşte a bucurie, aducându-i farmecul angelic al adolescenţei.
„Nu se poate…”
„Ba se poate !” rostesc eu şi însoţesc cuvintele cu un râs derutant, neştiind ce poziţie să adopt.
„Andrei, sunt fericită că te văd, dar mă pui într-o situaţie îngrozitoare… Nu ştiu ce să fac cu tine! In casa noastră serile de joia, azi e joi?, sunt plicticoase, urâcioase. Mă întâlnesc cu nişte prieteni. Oameni extraordinari, dar ucigător de ocupaţi cu ale lor… Nu cred să-ţi placă. Dudu este în birou. Alege între el şi noi…”
„Ardoarea cu care-ţi încondeiezi prietenii, oaspeţi în astă-seară, am înţeles bine? îmi ajunge. Sunt nerăbdător să-i cunosc pe aceşti tineri «ucigător de ocupaţi cu ale lor»… Să fie vorba despre vreun complot împotriva bunurilor moravuri? Am auzit şi eu câte ceva despre cei care scandalizează lumea prin purtări îndrăzneţe. Libertini şi periculoşi, aşa-i numea, nu fără admiraţie, o doamnă, amica unui personaj influent…”
„Excluzând părerea doamnei, ai dreptate. Vrem să facem o revoluţie.”
„Te cred. Cine nu s-ar lăsa purtat de valurile unei revoluţii când lumina ei este o femeie frumoasă?”
Yvonne surâde şi mă îndeamnă să intru în salon.
„Nu glumi, Andrei, şi ia-ne în serios…”
Se uita direct în ochii mei.
Nu se ruga, poruncea.
Îmi trecu prin minte că fiecare deţinem câte un gând ascuns.
Buzele ei întredeschise aveau o comică expresie solemnă. (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Publicitate