Irefutabil eseu asupra însuşirilor sufletului


imagini irlanda

Filozofii spun că omul e un microcosmos, sau o mică lume, asemănător întrutotul, în miniatură, celui mare, iar, după a mea părere, corpul natural poate fi comparat cu corpul politic; şi, dacă e astfel, atunci cum poate fi adevărată părerea lui Epicur, care pretinde că universul s-a format dintr-o aglomerare întâmplătoare de atomi? Aşa cum nu pot crede că alăturarea accidentală a literelor alfabetului ar putea alcătui, în mod norocos, un bine meşteşugit şi foarte savant tratat de filozofie.
Risum teneatis amici. Această teorie falsă conduce automat la altele aşişderea; temelia e şubredă şi, orice construcţie ai ridica deasupra, soarta ei este, în mod necesar, să se prăbuşească la pământ. Astfel, oamenii merg din eroare în eroare, – până ce, la fel ca Ixion, ei îmbrăţişează, în locul Junonei, un nor; sau, precum câinele din fabulă, părăsesc prada pentru umbra ei. Căci asemenea teorii nu cad la potriveală înde ele, ci, la fel ca fierul şi argila din picioarele imaginii lui Nabucodonosor, ele se desprind unele de altele şi cad, bucăţi. Citeam într-un autor că Alexandru cel Mare a plâns, pentru că a văzut că nu mai există şi alte lumi, pe care să le poată cuceri. Nu i s-ar fi întâmplat asta, dacă reunirea întâmplătoare a atomilor ar fi putut naşte lumi noi. Aceea este însă o teorie mai pe placul celor simpli, această hidră cu o mie de capete, decât pe al unui înţelept ca Epicur. Dar gruparea formată din cei mai jalnici partizani ai lui s-a folosit, doar, de numele lui, precum maimuţa care a avut nevoie de laba pisicii ca să scoată castanele din foc.
Oricum ar sta lucrurile, primul pas spre vindecare este să cunoşti exact maladia. Şi, deşi adevărul e greu de găsit, deoarece el sălăşluieşte în adâncul unei fântâni, totuşi n-avem nevoie, ca orbii, să mergem bâjbâind în plină zi. Sper că mi se va permite ca, după un lung şir de oameni mult mai instruiţi ca mine, să aduc modesta mea ofrandă; căci, uneori, un spectator poate judeca mai bine valoarea unei partituri decât acela care o cântă. Dar eu nu consider că un filosof ar fi obligat să găsească explicaţii pentru toate fenomenele naturii iar, dacă nu, să se înece ca Aristot, fiindcă n-a fost în stare să lămurească cum se produc fluxul şi refluxul mării, supunându-se acelei fatale zicale ce a aplicat-o contra sa însuşi: Quia te non capio, tu capies me. Fiind astfel, în acelaşi timp, jude şi criminal, acuzator şi călău. Pe de altă parte, Socrate, care spunea că nu ştie nimic, a fost proclamat de oracol cel mai înţelept om din lume.
Dar, pentru a pune capăt acestei digresiuni: eu sunt încredinţat, la fel de clar ca o demonstraţie de Euclid, că natura nu face nimic fără un rost anume. Dacă am putea să pătrundem în străfundurile ei tainice, am vedea că şi cel mai neînsemnat fir de iarbă, ori buruiana cea mai de rând îşi au rostul lor aparte. Iar natura este cu deosebire admirabilă în cele mai minuscule creaturi ale sale; cea mai micuţă şi mai vulgară insectă ne face să descoperim cea mai desăvârşita artă a naturii, dacă mă pot exprima astfel, cu toate că natura, care excelează prin diversitate, trebuie să iasă întotdeauna biruitoare asupra artei, aşa cum observa poetul: Naturam expellas furca licet, usque recurret. (HORAŢIU, Cartea I, Ep. X, 24.)
Dar părerile deosebite ale filosofilor au semănat în lume tot atâtea maladii morale pe câte a răspândit cutia Pandorei din cele fizice; cu diferenţa că ele nu ne-au lăsat şi speranţa, la urmă. Şi dacă Adevărul nu şi-a luat zborul cu Astreea, el este cu siguranţă la fel de ascuns ca izvorul Nilului şi nu poate fi găsit decât în Utopie. Nu am deloc intenţia de a-i contesta pe acei înţelepţi luminaţi, ar fi un semn neîndoielnic de nerecunoştinţă; iar când numim pe cine-va ingrat, ne gândim la toate relele de care se poate face vinovat un om: Ingratum si dixeris, omnia dicis.
Dar defectul pentru care îi condamn eu pe filosofi (deşi asta poate fi privit ca un paradox) este mai mult decât orice orgoliul. Cu un simplu ipse dixit s-a închis orice discuţie, şi suntem obligaţi să luăm drept literă de lege spusele lor. Iar Diogene, deşi trăia într-un butoi, a dovedit că are tot atâta orgoliu, sub ţoalele lui zdrenţăroase, cât avea şi divinul Platon, sub veşmintele sale luxoase. Se povesteşte despre acest Diogene că, atunci când regele Alexandru a venit să-l vadă şi i-a promis să-i dăruiască tot ce i-ar cere, cinicul a răspuns doar atâta: „Nu-mi lua ceea ce tu nu-mi poţi da, deci nu te aşeza între mine şi soare”; şi, spunând aceste vorbe cu adânc înţeles, acest filozof făcea un gest nebunesc, aruncând în mare banii lui Alexandru…
Cât de mult se deosebea acest om de cămătarul care, când i s-a spus că fiul său risipeşte tot ce adunase el, a răspuns: El „nu-i în stare să simtă atâta plăcere cheltuind banii pe cât am simţit eu câştigându-i.” Aceşti oameni erau capabili să vadă defectele semenilor, dar nu şi pe-ale lor; pe acestea le aruncau la spate; non videmus id manticae quod in tergo est. Voi fi cenzurat, probabil, de aceşti Momus caustici pe care autorii îi respectă, la fel cum Indienii cinstesc Diavolul, de frică. Vor încerca să-mi ştirbească reputaţia la fel de tare cum l-au defăimat pe omul cu almanahul, dar nu-mi pasă. Şi s-ar putea ca, la fel ca muştele, să dea ocol lumânării aşa de mult încât până la urmă vor arde. Să mă ierte că îmi permit să le dau sfatul de a nu-şi bate joc de ceea ce nu pot înţelege; gestul lor dezvăluie funesta patimă a invidiei, o tortură mai rea decât au putut închipui vreodată cei mai cruzi tirani:
Invidia Siculi non invenire Tyranni Tormentum majus…( HORAŢIU, Cartea I, Epist. II, 58.)
Mi-aş permite să le spun acestor critici şi oameni luminaţi că ei nu-s chemaţi să judece aceste lucruri mai mult decât este unul orb din naştere să judece culorile. Am observat că întotdeauna butoaiele goale zdroncăne mai tare decât toate; mă sinchisesc de plesnetele lor de bici cât marea de ale cruntului Xerxes. Cel mai mare hatâr pe care l-aş aştepta de la ei, e cel pe care l-a obţinut Ulysse de la Polifem: să fie devorat ultimul. Ei îşi închipuiesc că-i vin de hac unui scriitor, la fel ca şi Cezar inamicului său, cu un Veni, vidi, vici. Mărturisesc că eu personal pun preţ pe părerile a numai câţiva oameni cu judecată sănătoasă, cum ar fi un Rymer, un Dennis sau un W… k; cât despre restul, dacă ar fi să-mi spun părerea în bloc, consider că interminabila controversă a filosofilor legată de Vacuum, poate fi rezolvată în mod afirmativ, zicând că el se află într-un cap de critic. Ei nu sunt altceva decât trântorii lumii savante, care consumă mierea, fără să trudească deloc, iar un scriitor nu trebuie să ţină seama de ei mai mult decât luna de lătrăturile unui căţel. Căci, cu toate răgetele lor teribile, dacă îi scrutezi mai atent vei descoperi măgarul sub blana de leu.
Dar, ca să revenim la subiectul nostru: Demostene, fiind întrebat care e însuşirea de căpătâi a unui orator, a răspuns: Acţiunea; şi care e cea de-a doua: Acţiunea; şi cea de-a treia: Acţiunea; şi tot aşa mai departe, la infinit. Asta poate fi adevărat pentru arta oratorică, dar, în alte domenii, contemplarea are rolul dominant, nu acţiunea. Aşa se explică faptul că un om înţelept nu e niciodată mai puţin singur atunci când e singur: Nunquam nimis solus quam cum solus.
Arhimede, faimosul matematician, era atât de absorbit de problemele lui, încât nici nu i-a observat pe soldaţii care veniseră să-l ucidă. Iată motivele pentru care, fără a ne precupeţi elogiile ce le datorăm oratorilor, ei ar trebui să constate că Natura, care ne-a dat doi ochi pentru privit şi două urechi pentru auzit, nu ne-a dat decât o limbă pentru vorbire; ceea ce, totuşi, mulţi o fac fără contenire, neosteniţi, – aşa încât inventatorii care se străduiesc de multă vreme să realizeze mişcarea perpetuă, o pot descoperi, fără îndoială, aici, în boala trăncănelii.
Există oameni care admiră republicile, pentru că acolo s-au născut cei mai mulţi oratori şi pentru că ele sunt cei mai înverşunaţi duşmani ai tiraniei; dar părerea mea este că un singur tiran e mai bun decât o sută. De altfel, oratorii au darul de a face mulţimile să-şi piardă cumpătul, iar furia acestora nu e decât un scurt acces de nebunie: Ira furor brevis est. ( HORAŢIU, Cartea I, Epist. II, 62.)
Pe deasupra, legile sunt ca pânzele de păianjen, care prind musculiţele, dar lasă să se strecoare viespile şi trântorii. Însă, în arta oratorică, suprema măiestrie constă în a face să nu se observe meşteşugul: Artis est celare artem.
Să lăsăm însă totul în seama timpului. Noi trebuie să prindem din zbor toate ocaziile şi să nu lăsăm să ne scape vreuna; altfel, totul ar semăna cu pânza Penelopei, se va trebui să destrămăm noaptea ce am ţesut ziua. Am observat că ocaziunea e reprezentată cu o şuviţă de păr trasă peste frunte şi o parte cheală la ceafă, de unde învăţăm că e musai să prindem ocaziunea de chică, precum se zice, căci, dacă a trecut pe lângă noi, n-ai cum s-o mai aduci înapoi.
Mintea omului este de felul ei (dacă mi se iartă această expresiune) ca o tabula rasa sau precum ceara care, când e moale, poate primi orice fel de întipărire, până când, trecând ceva timp, s-a întărit; iar, în final, moartea, acest sumbru tiran, ne pune oprelişte, în mijlocul existenţei noastre. Cei mai mari cuceritori au fost până la urmă învinşi, şi ei, de moarte, care nu cruţă pe nimeni, de la sceptru până la hârleţ: Mors omnibus communis.
Toate fluviile se îndreaptă spre mare, dar nici unul nu se mai întoarce spre izvor. Xerxes a plâns contemplându-şi armata, la gândul că, peste un număr de ani, vor fi toţi morţi; Anacreon s-a înecat cu un sâmbure de strugure; iar o bucurie intensă ucide la fel de bine ca o supărare adâncă. În lumea asta nimic nu e constant, decât inconstanţa. Totuşi, Platon credea că, dacă Virtutea le-ar apărea oamenilor în costumul ei natural, toţi s-ar îndrăgosti de ea. Dar astăzi, când interesul stăpâneşte peste lume, iar oamenii dispreţuiesc mediocritatea daurită a celor vechi, Jupiter însuşi, dacă ar coborî printre pământeni, ar fi dispreţuit, afară de cazul că ar veni, ca pentru Danae, sub forma unei ploi de aur; căci astăzi omenirea adoră răsăritul de soare, nu apusul soarelui: Donec eris felix, multos numerabis amicos.
Astfel, pentru a da ascultare poruncilor voastre, m-am expus blamului public, în această epocă a satirei caustice. Dacă am fost la înălţimea subiectului meu, îl las să judece pe cititorul luminat; oricum ar fi, sper ca, măcar, încercarea mea să dea ghes unei pene inspirate, care să-l trateze cu mai mult succes. (…)

din volumul Istorii irlandeze,  Jonathan SWIFT, selecţie, traducere şi note de Bogdan Bădulescu, în curs de apariţie la Editura Excelsior Art

Anunțuri

Un comentariu la “Irefutabil eseu asupra însuşirilor sufletului

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s