Despre bunele purtări și buna educație


imagini irlanda
Bunele purtări reprezintă arta de a-i face pe oamenii cu care avem de-a face să se simtă în largul lor.
Acela care, dintr-un grup de persoane, face pe cât mai puţini din acel grup să se simtă stingheriţi într-un fel oarecare, se cheamă că este cel mai bine educat din acel grup.
După cum legile cele mai bune sunt întemeiate pe raţiune, la fel este şi cu bunele purtări. Şi, precum diverşi legiuitori au strecurat în dreptul comun anumite lucruri fără nici o noimă, tot aşa o serie de învăţători au introdus verice obiceiuri absurde între regulile de curtoazie obşteşti.
Un aspect principal al acestei arte constă în a şti să ne potrivim comportarea noastră la trei categorii de oameni: cei superiori nouă, egalii noştri şi cei aflaţi mai prejos decât noi.
De exemplu, a constrânge pe careva din primele două categorii să mănânce ori să bea când ne este oaspete, constituie o infracţiune la bunele purtări; în schimb, un neguţător sau un fermier trebuie musai tratat în acest chip, căci altfel ne va fi greu să-i convingem că sunt oaspeţi bineveniţi.
Trufia, o fire proastă şi lipsa de măsură sunt cele trei mari cauze ale purtărilor urâte; neavând unul dintre aceste defecte, nici un om nu se va comporta nepotrivit, chiar dacă e lipsit de experienţa vieţii, – sau ceea ce, în limbajul netoţilor, se cheamă cunoaşterea lumii.
Tare mă îndoiesc că ar putea cineva să-mi descrie o situaţie în care raţiunea nu ne-ar indica ce trebuie să spunem sau cum să ne purtăm, când ne aflăm într-un grup de oameni, – asta dacă nu ne-ar tulbura minţile trufia ori firea ticăloasă.
Iată de ce susţin eu că bunul-simţ e principala temelie a bunelor purtări; dar, cum bunul simţ e un dar pe care puţini oameni l-au primit din naştere, toate naţiile civilizate din lume au consimţit să stabilească anumite reguli de comportare, cele mai potrivite cu obiceiurile sau cu concepţiile lor generale, – ca un fel de bun-simţ artificial care să compenseze slăbiciunile raţiunii. Fără de care stupida confrerie a indivizilor „bine-crescuţi” ar fi într-o stare de gâlceavă continuă, după cum fac adesea şi atunci când se întâmplă să fie zăpăciţi de băutură ori când se iau la ceartă la un joc de noroc sau pentru o femeie. Domnul fie lăudat, nu se produce nici un duel pe parcursul unui an pentru care să nu fie răspunzătoare una din aceste trei cauze. De aceea, eu personal aş trăi o mare supărare dacă legiuitorii ar lua vreo nouă măsură contra duelului, dat fiind că un ins cu capul pe umeri are la îndemână o mulţime de mijloace, fie de a evita o ceartă în mod onorabil, fie ca să se sfădească fără a se ajunge la crimă; aşa că nu consider o eroare politică faptul că se permite unor fanfaroni, unor escroci şi unor dezmăţaţi să părăsească această lume, iar ei şi-o fac cu mâinile lor, folosind o metodă bine ştiută de ei, acolo unde legea n-a fost în stare să găsească o soluţie.
Cum formele obişnuite de comportare civilizată aveau drept scop să pună ordine în manifestările celor mai slabi de minte, ele au fost stricate chiar de persoanele pentru folosinţa cărora fuseseră inventate. Căci aceşti indivizi s-au dedat treptat la o inutilă şi nesfârşită iniţiativă de a multiplica ceremoniile, care au devenit ex-trem de împovărătoare pentru cei care le practică şi de-a dreptul insuportabile pentru toţi ceilalţi; până la punctul în care oamenii cuminţi se simt adesea mai stânjeniţi de excesul de civilitate al acestor rafinaţi decât dacă ar avea de-a face cu oameni simpli, de la ţară.
Lipsa de cuviinţă a acestei comportări ceremonioase nu se poate observa nicăieri mai bine decât la acele agape prezidate de doamne care sunt încântate de bunele lor purtări şi unde un invitat poate fi sigur că nu va avea ocazia să facă nici cel mai mic lucru pe care ar dori din suflet să-l facă – doar dacă are cumva cu-tezanţa nebunească de a încălca brutal regulile unanim acceptate. Doamna hotărăşte ce-i place lui mai mult şi cât va mânca; iar dacă stăpânul casei are înclinaţii asemănătoare, se apucă şi el, în acelaşi chip tiranic, să reguleze problema băuturilor; şi, în acelaşi timp, sunteţi constrânşi să răspundeţi la mii de scuze privind modul în care sunteţi tratat. Şi chiar dacă această modă şi-a cam trăit traiul în familiile cele mai respectabile, e încă de neclintit prin provincie; unde un domn de cea mai bună calitate m-a asigurat că, fiind reţinut patru zile împotriva voinţei lui, la un prieten, prin toate trucurile: ascunderea încălţărilor, încuierea grajdului şi altele de felul ăsta, nu-şi aminteşte deloc, din momentul în care a păşit în această casă şi până a părăsit-o, de un singur lucru care să nu-i fi contrazis categoric propriile înclinaţii şi gusturi, ca şi cum, în casa aceea, toată suflarea se coalizase ca să-l supună la suplicii.
Dar, dincolo de toate astea, am putea enumera la nesfârşit lista acelor absurde şi ridicole accidente neprevăzute care le pot aduce felurite suferinţe acestor prozeliţi ai ceremoniilor. Am văzut-o pe o ducesă doborâtă la pământ din cauza grabei neînde-mânatice a unui nătărău care dăduse buzna ca s-o scutească de efortul de a deschide o uşă. Îmi amintesc că, la o masa aniversară la Curte, o doamnă de rang mare a fost adusă într-o stare de plâns de o sosieră pe care un paj a scăpat-o drept pe coafura şi pe rochia ei de brocart, în clipa când ea a făcut o mişcare bruscă cu coatele spre a îndeplini o anumită regulă ceremonială faţă de o persoană aşezată alături de ea.
Dl. Buys, trimisul diplomatic al Olandei, care excela în egală măsură în politică şi în bunele purtări, l-a adus pe fiul său, în vârstă de vreo treisprezece ani, la un mare dineu la Curte. Atât tatăl cât şi fiul, de câte ori li se punea un fel nou în farfurie, începeau prin a-l prezenta jur-împrejur, oferindu-l fiecăruia dintre convivi; aşa că n-am prea avut momente de răgaz pe durata întregii mese. Până la urmă, cele două farfurii bine-crescute s-au întâlnit în aer şi s-au izbit cu o asemenea violenţă încât, fiind de porţelan, s-au spart în bucăţele şi au împroşcat pe jumătate dintre meseni creme şi dulciuri.
Există şi în purtări un mod de a fi tipicar, precum există în toate artele şi ştiinţele, iar uneori şi în meşteşuguri. Pedanteria este pur şi simplu o foarte exagerată preţuire faţă de orice formă de ştiinţă pe care ne-o arogăm; iar dacă această specie de ştiinţă este de-a dreptul inutilă, cu atât mai apăsată e pedanteria legată de ea. Iată motivul pentru care îi consider pe violonişti, maeştrii de dans, crainici, maeştrii de ceremonii etc., drept nişte pedanţi fără egal.
Acest gen de pedanţi mişunau la Curte, atunci când am frecventat-o eu; şi printre ei se numărau o mulţime, de la domnul aprod (inclusiv) până la domnul uşier, aceştia fiind, în general vorbind, specia de oameni cea mai neînsemnată trăitoare pe insula aceasta, şi cea mai străină de bunele purtări, deşi, în fond, bunele purtări s-ar zice că ar fi singura profesiune pe care o practică; căci, fiind total necultivaţi, şi neavând, în principal, relaţii decât între ei, aceştia reduc întreg arsenalul complicat al ştiinţei vieţii la formele şi formulele uzitate în propriile lor slujbe; şi cum ei nu prezintă vreun interes pentru miniştri, trăiesc şi mor la Curte netulburaţi, sub toate stăpânirile şi printre toate loviturile de palat, purtându-se cu multă slugărnicie faţă de cei ce se bucură de cel mai mic credit sau favor, şi cu grosolănie şi obrăznicie faţă de toţi ceilalţi. De unde am tras, de mult timp, concluzia că bunele purtări nu sunt deloc o plantă crescută din solul local, la Curte; căci, dacă ar fi fost astfel, oamenii a căror înţelegere e la nivelul acestor specii de talente ar fi reuşit până la urmă să şi le însuşească. Iar în ce-i priveşte pe ofiţerii superiori, ataşaţi pe lângă persoana sau pe lângă consilierii prinţului, sau însărcinaţi cu supravegherea casei lui, aceştia sunt nişte păsări migratoare, care n-au mai multe cunoştinţe despre bunele purtări decât cei amintiţi mai înainte şi care, foarte probabil, n-au luat lecţii de bună purtare de la domnii portari.
Aşa că nu cred că e mare lucru de învăţat la Curte în aceasta privinţă, exceptând importantul capitol al toaletelor, în care autoritatea domnişoarelor de onoare, trebuie s-o recunoaştem, aproape că o egalează pe aceea a unei actriţe ce se bucură de favorurile prinţului.
Îmi amintesc de un fapt ce mi l-a povestit lordul Boling-broke: că, mergând să-l întâmpine pe prinţul Eugeniu de Savoia la debarcarea în Anglia, spre a-l conduce de îndată la regină, prinţul şi-a exprimat regretele cele mai vii de a fi privat de plăcerea de-a o vedea în seara aceea pe Maiestatea Sa, din moment ce domnul Hoffman (care era de faţă) o asigurase pe Alteţa Sa că nu poate fi admis în prezenţa reginei dacă poartă perucă scurtă; şi cum bagajele sale nu ajunseseră încă, încercase în van să împrumute o perucă lungă de la vreun valet sau de la unul dintre pajii săi. Mylord a dat-o pe glumă şi l-a dus pe prinţ în faţa Maiestăţii Sale; fapt pentru care a fost aspru bârfit de întregul trib al domnilor portari, pe lângă care domnul Hoffman, un bătrân dobitoc de rezident al împăratului, deprinsese acest punct esenţial al ceremonialului, ceea ce constituia, sunt convins, cea mai de seamă lecţie pe care o învăţase el în cei douăzeci şi cinci de ani de rezidenţă.
Personal, eu fac o diferenţă între bunele purtări şi buna educaţie, cu toate că, în scopul a varia modul meu de exprimare, sunt nevoit uneori să le confund. Prin prima, înţeleg pur şi simplu arta de a-ţi însuşi şi de a aplica în viaţă anumite forme convenite pentru conduita obştească. Dar înţelesul expresiei bună educaţie are o mai mare cuprindere; căci, dincolo de un nivel de cunoaştere care îi permite unui gentleman a fi capabil să citească o piesă de teatru sau un pamflet politic, ea îmbrăţişează un mare cerc de cunoştinţe, care nu constau numai în a şti să dansezi, să te baţi în duel, să cânţi la un instrument şi să poţi vorbi franţuzeşte; fără a mai socoti multe alte talente secundare ori inferioare, care se dobândesc cu mare uşurinţă. În aşa fel încât diferenţa dintre buna educaţie şi bunele purtări constă în aceea că prima nu poate fi obţinută nici de cele mai subţiri minţi fără studiu şi străduinţă; în timp ce un grad moderat de inteligenţă ne învaţă tot ceea ce înseamnă bunele purtări, chiar fără alt ajutor dinafară.
Nimic nu mi se pare mai folositor legat de acest subiect decât de a indica anumite particularităţi care privesc însăşi esenţa bunelor purtări, şi a căror neglijare sau încălcare tulbură simţitor relaţiile dintre oameni. (…)

fragment din volumul Istorii irlandeze,  Jonathan SWIFT, selecţie, traducere şi note de Bogdan Bădulescu, în curs de apariţie la Editura Excelsior Art

Anunțuri

2 comentarii la “Despre bunele purtări și buna educație

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s