Eminescu şi Weltanschauung-ul romantic


repere eminesciene

http://www.excelsiorart.ro/carte/repere-eminesciene.html

Deşi s-a scris foarte mult despre romantismul eminescian, nici până astăzi exegeţii n-au ajuns la o poziţie cât de cât apropiată în aprecierea naturii şi originalităţii sale. Se va observa că nici nu e nevoie, opera fiind deschisă tuturor interpretărilor, ea justificându-se, în fond, tocmai prin marea varietate a „lecturilor”, iar reducerea acestora la un numitor comun ar condamna-o la sterilitate şi moarte. Este fără îndoială aşa, numai că dimensiunile la care ne gândim nu vizează cutare sau cutare aspect, ci pun în cauză Opera însăşi, statutul ei ca atare, în special din perspectiva ce interesează demersul de faţă: Weltaunschauung-ul eminescian. Nu e deloc rău dacă interpreţii sunt în dezacord asupra filosofiei din Luceafărul, să zicem, dar e îngrijorător când constaţi că ei fie văd în gândirea lui Eminescu o substanţă de împrumut, fie o absolutizează minimalizând ori negând de-a dreptul valoarea şi semnificaţia relaţiilor ei cu izvoare sau modele străine.
Să trecem însă pe terenul faptelor fără, bineînţeles, a inventaria toate exemplele posibile, ci oprindu-ne la unul sau două pentru fiecare categorie. În primul rând, o anumită tradiţie a consemnat tendinţa de a recunoaşte în filosofia lui Eminescu un rezumat al ideilor lui Schopenhauer, o reluare, în formă poetică, a pesimismului acestuia. S-a mers până acolo încât, într-un tratat academic chiar, s-a emis teza aberantă conform căreia lui „Arthur Schopenhauer i se cuvine fără exagerare titlul de filosof al românilor”, deoarece „Schopenhauer l-a plămădit pe Eminescu şi Eminescu pe noi”.(1) „Teza” îi aparţine lui Sorin Pavel şi ne-ar amuza, desigur, dacă ar reprezenta un punct de vedere absolut izolat, dar iată ce scrie G. Călinescu: „Cu oricâte abateri, filosofi a lui Eminescu (…) este în esenţa ei o variantă, uneori şi mai mult, un comentariu pe marginile filosofiei lui Schopenhauer”. (2) După ce prezintă ideile filosofului german, criticul conclude apodictic: „Acestea sunt pe scurt ideile lui Schopenhauer şi prin ele am exprimat aproape integrai şi gândirea lui Eminescu”. (3) Chiar dacă mai nuanţată, poziţia lui G. Călinescu, în problema respectivă nu diferă, se poate spune, prea mult de aceea a lui Sorin Pavel. Cu o deosebire fundamentală însă: G. Călinescu este marele exeget al operei eminesciene şi, în consecinţă, opiniile lui vor avea un impact deosebit asupra cercetărilor ulterioare, determinând un mod specific de a-1 „citi” pe Eminescu. Un exemplu: criticul crede că în Luceafărul Eminescu „traduce cu fidelitate consideraţiile lui Schopenhauer asupra destinului omului excepţional” (s.n.). (4) Suntem preveniţi, aşadar, să nu ne hazardăm în speculaţii ce ar contrazice semnificaţia alegorică a poemului, indicată de Eminescu însuşi în însemnarea-i prea bine cunoscută.
Afirmaţia criticului e amendabilă, căci nimeni, în stadiul actual al cercetării, nu mai poate admite că Eminescu îl „traduce”, şi încă „cu fidelitate”, pe Schopenhauer. Îl confirmă, da, în baza unor netăgăduite afinităţi spirituale, dar în nici un caz nu-1 traduce. Am arătat cu alt prilej (5) deosebirile dintre pesimismul lui Eminescu şi cel schopenhauerian, aşa ca nu vom lungi acum discuţia; vom nota însă că aserţiunea lui Călinescu referitoare la Luceafărul e discutabilă şi deoarece privează poemul de o mare parte din semnificaţia ce o are. Dacă acceptăm, cum se procedează în mod curent, ideea că Luceafărul e sinteza cugetării poetice eminesciene, atunci nu-1 putem reduce doar la drama geniului, omologându-1 cu alte poeme pe aceeaşi temă. Meditaţia din Luceafărul vizează condiţia omului în general, pe care poetul o analizează dintr-o dublă direcţie: cea a geniului (Hyperion) şi cea a individului comun (Cătălina, Cătălin). Interpretările mai noi converg spre acest înţeles complex al poeziei sugerând „reabilitarea” Cătălinei şi a lui Cătălin. (6) Mai mult chiar, unele „lecturi” recente identifică în Cătălina simbolul central, de vreme ce Hyperion este întruchiparea visului fetei, proiecţia unor aspiraţii ce-o înnobilează, impunând-o ca emblemă a umanităţii însăşi în tânjirea ei după absolut.
Nu e nevoie, desigur, să precizăm că G. Călinescu, în cercetarea efectivă, nu cade într-o reducţie a semnificaţiei poemului ca cea de care aminteam mai sus; în ciuda unor enunţuri teoretice discutabile, marele critic a intuit şi demonstrat cu forţă de convingere fără egal, originalitatea poetului. Totuşi, unele repercusiuni asupra exegezei de dată mai nouă nu lipsesc, indiferent că e vorba de un fenomen conştient sau nu. De pildă, Aurel Petrescu a scris o carte informată despre Eminescu şi romantismul german îndeosebi, cu generoase şi instructive peripluri în geografia acestuia din urmă, însă lucrarea (7) nu pleacă de la opera poetului înspre romantism, ci invers, de la studierea categoriilor romantice în gândirea filosofică şi literară germană şi depistarea gradului lor de asimilare de către Eminescu. Capitole sau subcapitole întregi se ocupă de câte o astfel de categoric pe care autorul o descoperă apoi şi la poetul român, metodă ce-l dezavantajează pe acesta sugerând, indirect, dependenţa sa de romantismul german. O cu totul altă perspectivă – se va vedea mai încolo – propune profesoara Zoe Dumitrescu Buşulenga în Eminescu şi romantismul german, unde întâlnim un comparatism mult mai suplu, eliberat de prejudecăţile sursologiei tradiţionale.(8)
Deocamdată, să ne referim puţin şi la cea de a doua teză prezentă în exegeza eminesciană, cea care, în opoziţie cu prima, subestimează valoarea relaţiilor poetului cu cultura europeană judecându-i opera ca produs exclusiv al creativităţii geniului propriu. Cităm dintr-o carte apărută la Iaşi, în 1983: „în ce ne priveşte, credem că dacă Eminescu n-ar fi citit niciodată culegerea lui Kunisch – tot ar fi ajuns la elaborarea Luceafărului, cât despre ansamblul întregii lui opere (raportată, aproape în întregime, de către unii exegeţi, între care şi G.Călinescu, la izvoare străine orientale, occidentale, nordice etc.), avem motive să credem că, dacă autorul Gemenilor n-ar fi cunoscut toate aceste mari opere ale lumii, gândirea lui n-ar fi suferit prea mult şi scriind, tot aşa şi tot atât ne-ar fi lăsat (). Forţa gândirii lui Eminescu stă în şinele lui şi nu dincolo de el”.(9)

(studiul complet: http://www.excelsiorart.ro/carte/repere-eminesciene.html)

NOTE
1. Istoria filozofiei moderne, voi. II, Societatea română de filozofie”, Bucureşti, 1938, p.352-353.
2. G.Călinescu, Opere 13, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p.8-9.
3. Ibidem, p. 17.
4. Ibidem, p.270.
5. I. Cheie-Pantea, Eminescu şi Leopardi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.
6. Vezi în acest sens şi tomul masiv despre  „Lumile” Luceafărului, publicat recent de Rodica Marian la Editura Remus din Cluj-Napoca(1999).
7. Aurei Petrescu, Eminescu – metamorfozele creaţiei, Editura Albatros, Bucureşti, 1985.
8. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Eminescu şi romantismul german, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986.
9. Virgil Cuţitaru, Metamorfozele lui Hyperion. Editura Junimea, Iaşi, 1983, p. 1 12.

din volumul Repere eminesciene, Iosif Cheie-Pantea, Ed. Excelsior Art, 1999

Un comentariu la “Eminescu şi Weltanschauung-ul romantic

  1. Fără consideraţii docte, nefiind în măsură, am observat că mă cuprinde aceeaşi emoţie, când citesc Eminescu, Heine, Esenin. Şi aceasta, mă face să cred că în domeniul geometriei rimei există o nouă geometrie neeuclidiană ce nu poate fi decât apanajul incontestabil al unei sensibilităţi, începând cu Eminescu.
    Onu

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s