Jocul umbrelor


inel2

(…)

Când afli că cineva drag moare, parcă se opreşte timpul, apoi ceasul bate tic-tacul şi o iei de la început.

Prietenii Annei, cei cu care ea se întrecea în infernalele curse de viteză, întreceri ilegale, dar acceptate tacit de către toată lumea, se retrag, după ce, fiecare, lasă să cadă pe capacul sicriului, câte o floare: frezii, trandafiri, orhidee, crizanteme, nici o garoafă – Annei nu-i plăceau garoafele – şi pleacă în grup, umăr la umăr, ca nişte camarazi de arme. Imediat, din stradă, se aud sirene.
Nu, nu erau sirene, erau sunetele slobozite de zeci de claxoane apăsate la maxim şi adunate într-un uriaş bucium, apoi eliberate raţional, eficient, convertite într-o suită de sunete muzicale line, uşoare, pentru a marca evenimentul, clipa, dar şi invitaţie la meditaţie asupra inevitabilului. Nimic nu era agresiv în acea rostogolire de vibraţii.
Aşa hotărâseră ei, prietenii Annei, să-i aduc un ultim omagiu.
Pentru o clipă, ceremonia se opreşte.
Prin minte, fulgerător, îmi trece un gând: Anna nu mai este, ea a trăit atât cât i-a fost dat şi a trăit nu după dogme, a intrat în fiecare zi a vieţii ei pe uşa din faţă, lăsând trecutul în urmă, mişcându-se prin prezent către viitor cu lejeritatea inconştienţei, păstrând reuşitele şi ignorând eşecurile sau transformându-le în „bănuţi de schimb”, un paşaport pentru grădina mare a erorilor umane, unde, credea ea, putea oricând să scotocească pentru a-şi linişti conştiinţa cu: se întâmplă şi la case mai mari.

Peste sunetele venite din afară, se suprapune clinchetul uşor, blând, parcă împăciuitor, al cădelniţei pe care unul dintre preoţi o plimba într-o mişcare de du-te-vino amăgitor, liniştitor.

Cineva îmi atinge uşor umărul:
– E timpul.
Simt braţul străin ca pe o greutate imensă, însă nu mă opun.
Lupt vitejeşte cu starea de slăbiciune. Vreau să înving toate amintirile nefericite pe care le-am trăit în ultimele zile!
Vreau!
Am să reuşesc?
Am să le ascund?
Nu, nu le voi ascunde!
Sunt amintiri.
Nu păcate.
Amintirile fac parte din viaţa mea şi nu o să le izgonesc în vreun colţ umbros al memoriei mele, doar am să le orânduiesc după un plan şi n-am să le aburesc şi n-am să mă complac în călduţul pat al văicărelilor, închipuind un alt sfârşit pentru despărţirea de sora mea. La urma urmei, amintirile nu se pot ascunde. Noi ne putem refugia în amintiri şi o facem adesea în mod egoist.
Pleoapele-mi sunt grele.
Sub ele numai întuneric.
Dacă nu fac un efort să le ridic acum, risc să nu mai văd niciodată lumea aşa cum este. O voi percepe ca pe ceva bolnav, schilod şi viaţa îmi va fi otrăvită tot încercând să mă lupt, să ţin sub control amintirile.
Sper să trăiesc destul pentru a avea răgazul să povestesc aceste amintiri în vreo răcoroasă argintie seară, dintr-o îndepărtată luna mai, sau în mijlocul vreunei festivităţi în miez de noapte, când, cu luciditate, cu sentimentul înţelegerii depline, voi accepta artificiile declanşate ca pe un semn, ca pe un piedestal de unde să privesc în urmă drept, fără să simt nevoia să îngenunchez sub sentimentul vinovăţiei, sau al căutării altor vinovaţi…
Până atunci, ridic, cât pot de mult, pleoapele şi-mi pironesc privirea pe cerul de un albastru peticit cu nori.
E absurd!
Anna, poate nici tata, nu se vor mai bucura niciodată de această măreţie.

Eu, mama, Răzvan, Mioara!
Aş vrea să-i am aliaţi în încercarea de a trece peste obstacole, dar…
De ce-mi sporesc cu bună ştiinţă suferinţa?
Mama îşi va reveni cu greu, Mioara se pare că nu a putut rezista întâmplării şi s-a retras în lumea ei; o lume în care nu va pătrunde nimeni…
Răzvan?
Unde l-am lăsat?
Parcă în maşină, sau l-am adus cu mine?
Cobor privirea şi o întorc spre locul de unde, cu câteva clipe înainte, mă îndepărtase braţul străin.
Nu mai există acel hău în care a fost coborâtă sora mea. Terenul redevenise neted.
Cineva înşuruba ultimul pilon în placa de ciment, iar altcineva arunca coroanele de flori pe mormântul Annei, de-acum singura fereastră prin care, poate, ea va mai arunca vreun crâmpei de privire spre noi. Felul în care bărbatul îşi îndeplinea obligaţia, mi se pare barbar. Anna iubea nespus florile. Vreau să-i domolesc agresivitatea. Dar nu am puterea de a interveni.
Nici timp.
Cineva, ceva, cu o putere supranaturală, aş zice, mă proiectează într-un univers paralel.
Cimitirul dispare.
Îi ia locul o stradă largă, parcă fără de sfârşit.
De o parte şi cealaltă sunt amplasate tribune.
Într-una din ele mă aflu şi eu, înconjurată de o mulţime de oameni.
Atmosferă de coridă.
Privesc peste umăr, spre stânga.
În toată acea mulţime îngrămădită în jurul meu, doar pe bărbaţii din stânga şi din dreapta mea îi cunosc.
Cineva, din cealaltă tribună, strigă:
A fost răpus!
Cine? Întreb.
Nimeni nu mă ia în seamă.
Peste tot se aşterne o linişte prefăcută, întipărită aici poate de ceea ce va urma să se întâmple, strângându-ne nemilos în liniile rigide, precum viaţa, atunci când nu ne este favorabilă.
O scenă se desprinde de ansamblu şi-mi inundă mintea, sufletul. O chem şi ea mi se înfăţişează.
Vine grăbită, strecurându-se printre oamenii ce par că şi-au ieşit din minţi şi slobozesc strigăte de chemare la luptă. Îi înţeleg, se aflau în tribună pentru a asista la ceva grandios; o întrecere între o fiinţă superioară – omul – şi un animal puternic. Fiecare dintre combatanţi speră să-şi răpună adversarul. În cele din urmă este învins animal…
Oare, avem dreptul, suntem mânaţi de nevoie, să omorâm, din când în când, fie şi într-un joc sportiv, aşa cum sunt corida şi vânătoarea?
În acest mod legitimăm periodic statutul nostru de stăpân?
Răspunsul, de data aceasta, nu trebuie să-l caut prea departe.
Ajunge să iau seama la frenezia ce a pus stăpânire pe toată suflarea din jur.
Oameni plătesc pentru un loc de unde să asiste la confruntări de acest gen din mai multe motive, printre care cel al prudenţei şi instinctul conservării. S-au săturat să-şi tot cenzureze pornirile, să se tot oprească la bariera lui „aşa se cuvine”, „aşa e moral”. Stadionul, pista de întreceri, sunt locaţii în care, odată ajunşi, se dezbracă de bunul simţ, atâta cât este el, pentru fiecare în altă proporţie, şi deschid porţile, lăsând libere o sumă de frustrări ţinute „la secret”.
Rezultatul?
Cel scontat!
Iată, după ce au urlat o vreme, după ce au evacuat toată otrava relelor sentimente din propriul lor trup, se liniştesc. Respiră adânc, fac exerciţii de armonizare cu ambientul. Se pregătesc să reintre în comunitate.
Eu mă întorc la jocul umbrelor ce-mi înlesnise plasarea mea într-un spaţiu ireal, un fel de dublură a drumului meu de întoarcere acasă. (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein 2005

Anunțuri

9 comentarii la “Jocul umbrelor

  1. Corina,
    Cred ca Ana, prin comentariul facut, este un veritabil spirit!
    De o sinceritate dezarmanta.
    Episodul mi-a amintit un moment unic de tristete, cand pentru mine, gravitatia a disparut.
    Nu mai aveam nici un punct de sprijin, nici o ratiune de a fi.
    Mama, mi-a fost rapita de o boala necrutatoare.
    Acum, cand vigoarea durerii scrierii tale, mi-a reamintit acele momente, inclin sa cred in virtutile emotiei scrisului, de care rareori ne dam seama, fie ca ne acopera de tristete, fie ca ne transpune in noi insine, sub apanajul iubirii.
    Te pretuiesc!
    Onu

    Apreciază

  2. Impresionant! Am citit cu greu fragmentul din cauza tensiunii, am sărit peste paragrafe, am revenit. N-am cuvinte să explic câtă emoție mi-a provocat acest moment al romanului dumneavoastră. Felicitări!

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s