Incertitudini / 5


adolescenta suspendata

(…)

Lumina se aprinde brusc, aproape violent.
E rândul meu să iau mâna mamei şi să o conduc spre ieşire.
Cerul coborât, cenuşiu, ameninţa a ploaie.
Ne grăbim spre locul de parcare.
Nici una dintre noi nu pare dispusă să deschidă o discuţie despre film, aşa cum până mai ieri, o făceam.
Cine s-ar apuca să judece sau să comenteze viaţa unor personaje de poveste?
O.K.! Dar nici tăcerea nu este o soluţie.
– Mama, crezi că iubirea, iubirea adevărată, ne poate salva în vreun fel? Dacă iau de bună soluţia propusă de scenaristul filmului s-ar părea că nu…
Întrebarea mi-a scăpat pur şi simplu. Dar, nu ştiu cum, cuvintele pronunţate instinctiv şi cu un pic de curaj conştient nu mă surprind câtuşi de puţin. Nici mama nu pare surprinsă, ea spune:
– Iubirea vine să dea viaţă pustietăţii din sufletele noastre, să ne legene visele, să ia culoarea infinit de alb, de albastru, de verde, de galben, de roz şi să le amestece laolaltă… şi tot ea înlănţuie şoaptele unele cu altele atunci când prin mintea noastră se perindă dorinţa, pasiunea… Iubirea vine când nici nu te aştepţi şi pleacă tot atâta de intempestiv. Atunci când dragostea nu mai e, tot ce nu am făcut pentru a îi menţine flacăra ni se înfăţişează cu o teribilă elocvenţă. Cele mai mici gesturi, cele mai neînsemnate neglijenţe iau proporţii catastrofale. Nu trebuie, însă, să ne câştigăm nişte momente de fericire sau de tihnă lângă acela care, la un moment dat, reclamă dreptul lui la libertate…
Mama vorbeşte într-un mod afectat, cu o frazare bizară. Acest mod, într-o altă împrejurare, l-aş considera penibil, acum cred doar că este pedant. Clar, nu mai înţeleg nimic despre nimic…
– Mă întreb dacă procedez corect împovărându-te cu gândurile mele. Poate că ar fi mai potrivit să procedăm invers…
Din nou, cuvintele nu mă surprind câtuşi de puţin; acum, rostite de mama, par nu numai tainice, ci aproape o dogmă.
Nu mă simt speriată, chiar dacă mă aştept ca mama, din clipă în clipă, să se retragă din nou sub carapacea nemiloasă a izolării. Aş face orice pentru a o proteja.
Îmi atinge uşor braţul, asigurându-mă:
–…vom continua să vorbim despre toate acestea şi mâine…
Ajungem acasă.
Mama se îndreaptă spre bucătărie.
Imaginea ei este perfect melancolică; iar în acest moment, consider că noi două am putea să fim mai simple, mai puţin analitice, dar nu neapărat atât cât să ne fie contorsionată personalitatea.
Vreau să o urmez, dar constat că nu pot păşi; de parcă un resort psihic ar fi fost acţionat instantaneu şi ar fi preluat controlul.
Ceva mă sperie.
Ceva sau cineva, în imediata mea apropiere, se comportă ciudat generând şi atrăgându-mă spre o ipotetică stare de bucurie neliniştită.
Nu-mi este străină o astfel de percepţie.
Am mai trăit acest sentiment în unele ceasuri de aşteptare, convenţional numite ajun de sărbătoare.
Atunci, dar şi acum, aerul din casă saltă jucăuş, se lasă antrenat într-un soi de mişcare, la rândul ei necontrolată, dar încărcată cu promisiuni.
Sunt tentată să ies din mirajul incert şi să mă aşez comod în prea intolerabila şi de neînvins realitate, considerând că aşa e mai bine. Şi totuşi, îmi dau seama că sunt asaltată de clipe ce aduc o promisiune de bine, de confort psihic care, în ultimul timp m-a cam ocolit. Nu vreau să pierd nici o frântură din ceea ce cred că simt, sau chiar simt? Refuz să împart clipa, în opinia mea, perfectă. Am convingerea că am ajuns, nici nu ştiu cum, când, în ceea ce numesc eu un spaţiu perfect, în care pătrunzi doar cu spiritul şi nu ai nevoie de paşaport. Legitimarea, recunoaşterea le faci uzând de proba curajului nebun: acela de a înnobila dorinţa cu ceva concret şi identificabil.
Aşa să fie?
Pentru a răspunde, trebuie să accept ideea că tot ce ni s-a întâmplat, mie şi familiei mele, în ultimele ore, a rămas în urmă, a ieşit din sfera de evenimente recente, s-a autoafişat, aş zice, şi este pe cale să devină „istorie”.
Un act normal, poate. Aşa se întâmplă în viaţă.
Dar nu cu complicitatea mea, nu fără a recunoaşte că sunt, dacă nu speriată, cel puţin contrariată. Nu trebuie decât să descopăr cauza temerii, să vorbesc cu mine însămi despre tot, chiar şi despre acele lucruri care mi se par neimportante, aşa voi putea să definesc, să numesc bucuria stranie ce mă bântuie, drept mod de însănătoşire. Rechem la start amintirile cele mai proaspete. (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anunțuri

15 comentarii la “Incertitudini / 5

  1. Buna ziua !
    ………..” rechem la start amintirile cele mai proaspete ”
    ar trebui postat ca motto de bloggerii romani la inceput de fiecare articol
    ca ROMANII sa nu uite ………….., caci, bine a spus marele istoric si invatat
    Nicolae IORGA :
    ” Cine UITA, nu MERITA ” ! 🙂
    Multumesc pentru vizita facuta pe pagina unde am rechemat
    ” la start amintirile cele mai proaspete ” ! 🙂
    O saptamana frumoasa ! 🙂
    Cu stima,
    Aliosa.

    Apreciază

  2. Este mai mult…întradevăr. Pe blog despre acest „mai mult” vorbesc.. Nu sunt speranţe, de altfel nici nu cred în iluzile unui viitor construit din cunoştinţele trecutului, din dorinţe, credinţe, prejudecăţi. Este o CERTITUDINE ce trebuie experimentată de către fiecare. Nici un guru, maestru, preot, sfânt…nu te poate ajuta sa întelegi ce NUMAI TU poti descoperii. Chiar mâine voi mai posta un articol in acest sens.

    Apreciază

  3. Adolescenta este suspendata de cuiul ruginit al unei educatii intinate.
    De aici pleaca toate fermentatile launtrice, toate confuzile, tot zbuciumul unui suflet zagazuit de conditionalitati, incorsetat intr-o colivie ale carei gratii au culori pastel…

    Apreciază

      • Şi pe drept cuvânt să ţi se pară aşa…dar nu este doar o părere. Din fericire REALITATEA nu este asta. „Făcătura” asta de lume este cauzată de starea noastră funciară de inconştienţă, de inconsistenţa sufletească.Eu despre această situaţie vorbesc, o situaţie care stă la indesufletul nostru s-o îndreptăm. Este mai simplu decât pare, dar mai complicat…decât am vrea. Şi asta deoarece suntem educaţi să luăm totul de-a gata, să nu trecem prin filtrul propriei inimi şi asta din cauză că nu ne-am descoperit acest filtru miraculos. Despre inimă ştim că este doar un organ important în circulaţia sângelui?! Tare puţin…

        Apreciază

        • Dacă realitatea este alta, mai sunt speranţe, nu? Pentru a îndrepta, pentru ca lumea să nu mai fie „făcătură”, pentru ca să „descoperim acel filtru miraculos”, aşa cum bine zici, trebuie să avem încredere în noi înşine, să ne subordonăm sentimentelor pe care, dintr-o falsă pudoare, uneori nu le recunoaştem forţa. Să fie un pic mai mult?

          Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s