Incertitudini / 4


toamna3

(…) Încă o zi.
Şi ce zi!
Mama şi tata se află, de ceva vreme, într-o sală, la Tribunal.
Eu şi Anna aşteptăm sfârşitul sfârşitului în parcare.
Mă simt ciudat: sleită de putere, dar şi destul de animată în a porni mai departe.
Să fie vorba de resemnare?
Ar fi trist.
Mă apropii de Anna, îi prind mâna şi o strâng puternic.
– Ce vrei?
Întrebarea răstită a Annei are asupra mea efectul unui pumnal înfipt în spate: mi se face frig şi frică. De teamă să nu mă prăbuşesc, îngân:
– Să nu rămân singură, să nu mai avem probleme, să…
– Tu ai o problemă emoţională. Stăpâneşte-te!
Are, ca întotdeauna, dreptate.

O văd pe mama coborând scările Tribunalului.
Înaltă, cu părul uşor argintat, de o rară distincţie în gest, în atitudine, încă frumoasă.
O uşoară tristeţe, o notă de resemnare blândă îi fluturau pe faţă. Aerul de uşoară melancolie îi sporeşte farmecul. Pasul bine măsurat, felul în care priveşte atent peste capetele zecilor de oameni ce se agită pentru a intra sau a ieşi din clădirea Tribunalului, îmi întăresc convingerea că a depăşit cu bine momentul.
Un mic, dar luminos surâs îi luminează chipul de îndată ce ne zăreşte, pe mine şi pe Anna, aşteptând-o lângă maşină.
– Cum te simţi? vrea să ştie sora mea.
– Mai înaltă! vine răspunsul prompt.
Anna o fulgeră cu o privire rea.
Nu sunt de acord cu reacţia Annei, dar nici nu prea înţeleg ce a vrut mama să ne transmită. Aşa că o rog să fie mai explicită:
– Mama, cum adică? te simţi „mai înaltă”?
Nu primesc un răspuns imediat. Abia după ce ocupăm locurile în maşină, după ce ieşim din parcare, mama vorbeşte:
– Deea, voiam să spun că mă simt mai bine, mai împăcată cu mine însămi, cu voi… O să afli şi tu că suntem pe lume pentru a face alegeri, iar dacă ne străduim facem alegerea bună… Cu siguranţă, tatăl vostru a făcut o alegere bună… Toată viaţa am avut încredere în deciziile luate de el şi nu m-a dezamăgit niciodată. Dacă lui o să-i fie bine, e în regulă…
– Cum rămâne cu viaţa ta, cu a noastră? întreabă sora mea. Ţi-au ajuns la ureche bârfele? Cei mai mulţi cunoscuţi te acuză. Spun despre tine că eşti ori laşă, ori îţi convine situaţia… Eu te judec şi mai aspru: există în fiinţa ta ceva pervers, ceva care-ţi permite să uiţi, dacă ai ştiut vreodată, că sentimentele nu pot fi închise ca un robinet. Nu e vorba doar despre dragoste, respect, devotament, ci şi despre sentimente cu altă încărcătură: înşelăciunea şi trădarea sunt cele mai oribile crime, ele, în mod normal, la oameni normali, provoacă ură, dorinţa de revanşă, de răzbunare, trebuiesc pedepsite… Iar tu ce-ai făcut? Te-ai pupat cu duşmanul…
Mama trage maşina pe dreapta, opreşte motorul, se întoarce spre noi şi i se adresează Annei:
– Scuză-mă pentru că nu fac parte dintre cei cărora le place să pedepsească nevinovaţi. Eu mă simt bine unde mă aflu şi de unde îi compătimesc atât pe cei pedepsiţi pe nedrept, cât şi pe cei ce cad victime unor judecăţi eronate. Văd că ţie îţi pasă mai mult de clevetirea celorlalţi decât de fericirea unuia dintre părinţii tăi… Cine ar fi avut de câştigat dacă aş fi organizat o conferinţă de presă şi aş fi împroşcat cu noroi în dreapta şi în stânga? Tata? Voi? Eu?
Pe neaşteptate, Anna deschide portiera. Coboară şi o ia la fugă spre parcul din apropiere.
Aşa reacţionează Anna; nepotrivit, necontrolat.
Eu o aprob pe mama. A avut puterea, are decenţa de a nu face din divorţ un eveniment social.
Şi totuşi; mă terorizează în chip absurd o mulţime de întrebări, de îndoieli şi chiar tendinţa de a abdica de la principiile mele, de la poziţia mea de observator neutru şi de a mă erija în sfătuitor activ, ceea ce presupune să-mi exprim opinia clar, fără menajamente.
De ce nu o fac?
Simplu!
Pentru că tot ce se întâmplă cu noi poate fi spus oricând, oriunde, de către oricine, în mod concret, întâmplător, dar, bănuiesc, am intrat, de o vreme, sub semnul temerii.
Temere pe care o regăsesc peste tot.
Exasperant lucru să pritocesc în minte tot mai multe elemente cu speranţa că într-o bună zi voi putea spune: eu sunt eu şi accept ideea că e mai productiv să vorbesc puţin despre iubire pentru a da o şansă dragostei…
Absurd!
Cine se va strădui să vadă sensul acestor cuvinte în afară de mine?
De parcă mi-ar păsa!
Pe cine vreau să păcălesc?
Pe mine! Dar asta nu are însemnătate pentru că atunci când va fi să fie o să ştiu mai mult decât: eu sunt eu. Cu siguranţă voi şti şi ce am devenit.
Să fie această încredere o obsesie a adolescenţei?
O fi! Dar, dacă, prin absurd, aş pierde-o, nu-mi va fi deloc mai bine. Locul, rămas gol, nu va fi populat doar de îngeri. Poate că lumea întrezăreşte ceva în acel nimic, dar eu nu aş putea înţelege şi, pentru a mă salva, cred că aş forţa prezentul şi aş plonja în viitor.
De ce?
Pentru că îmi place, pentru că aşa vreau, pentru că o astfel de acţiune mi se potriveşte…
Iată-mă ajunsă la egoism. Da, dar egoismul meu este un egoism creator!

– Deea, mergem la un film? mă întreabă mama pe neaşteptate.
– Propunerea ta e atât de neaşteptată, încât mă tem să o iau în serios… Mama, invitaţia ta e chiar pe bune?
– Doar dacă nu ai ceva mai bun de făcut…
– Ce tot spui? Ce ar putea să fie mai bun decât să petrecem câteva ceasuri într-o sală de cinema?
– Perfect!
Un zgomot mic, o smucitură uşoară şi mama reuşeşte să înscrie, în siguranţă, maşina în traficul infernal.
Sunt mândră de mama mea.
Mă simt mai copil decât îmi convine mie să cred că sunt.
Închid ochii. De atâta vreme, de când am rămas în casă doar noi două, până în clipa de faţă, nu am avut curajul de a recunoaşte că singurătatea îmi dă târcoale, că, într-un fel, mă simt părăsită, că există pericolul de a mă lăsa antrenată într-o luptă fără un obiectiv precis, fără adversari declaraţi.
Sala de cinematograf în care intrăm este aproape pustie. Doar într-un colţ, câţiva adolescenţi se întrec în a atrage atenţia asupra lor. Mama îmi prinde mâna şi ne aşezăm în ultimul rând de scaune.
Vreme de o oră, urmăresc povestea dramatică a unei familii aflate într-un program de protecţie a martorilor.
Sfârşitul tragic nu se potriveşte (sau se potriveşte?) cu starea mea sufletească. (…)

frament din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anunțuri

5 comentarii la “Incertitudini / 4

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s