Incertitudini / 3


cred2d3

(…)

O caut pe mama.
S-a refugiat în bibliotecă. O zăresc prin uşa deschisă, cufundată într-un fotoliu. Sunt şocată. Pare mult mai liniştită. Privirea deopotrivă tristă şi incredibil de concentrată, nu reuşea însă să-i anuleze aura de tăinuită disperare.
Motivul pentru care mă aflu aici, mi se pare dintr-o dată neimportant, absurd şi egoist: să fiu luată în braţe…
De cine? De mama!
Imposibil!
Sunt conştientă că femeia din fotoliu nu are disponibilitate pentru gesturi tandre. Ea este preocupată să se înţeleagă pe sine, să interpreteze corect visul din care, vrea sau nu vrea, va fi nevoită să iasă.
Întorc puţin capul, ridic ochii şi văd, pe peretele asupra căruia mama îşi aţintise privirea, celebrul, singurul de altfel, tablou de familie. Preţ de câteva clipe am impresia că sub liniile chipurilor noastre, fixate pentru totdeauna pe pânză, într-o ordine şi în atitudini stabilite, pentru fiecare dintre personaje, de către pictor, se produce o zbatere: parcă aş avea în faţă o fotografie mişcată. Am senzaţia că sunt chemată să mă implic într-o conversaţie imposibilă.
Pentru a nu mă lăsa acaparată cu totul de senzaţia ciudată şi istovitoare, îmi las privirea să zăbovească pe chipul tatei. Mi se pare că de dincolo de pânză el îmi zâmbea încurajator.
Zâmbesc şi eu.
Un zâmbet pe care-l suprim de îndată ce mama, fără să se ridice, ia în mână o carte pe care cineva, poate chiar eu, a lăsat-o deschisă pe covor, la piciorul fotoliului.
Oboseala şi automatismul gestului o trădează: nu are de gând să se cufunde în lectură. Mai curând caută cu disperare ceva de care să se agaţe, sau pe cineva care să-i arate cum să iasă din starea inconfortabilă.
Cunosc această dorinţă năucitoare şi tirană. E ca şi cum te-ai afla pe malul mării, păşind timid, cu grijă pentru că nu vrei să răneşti nisipul pe care calci, grijă amplificată de teama de a nu trezi marea întindere de ape, care cine ştie ce monştri sau îngeri ascunde.
Chemarea spre necunoscut este însă suverană şi te regăseşti în postura evadatului care aleargă spre nicăieri. Nu te întrebi, nu-ţi pasă, unde şi când vei ajunge. Eşti, într-un fel, mulţumit că ai fost provocat. Chiar dacă provocatorul nu are chip şi combustia ce-ţi alimentează fiinţa o datorezi unui susur ce te îmbracă într-o mantie confecţionată din nimic, păstrezi totuşi o legătură şubredă cu realul şi te supui îndemnului venit tot de nicăieri: „Fugi! Fugi! Fugi!”
Încotro? mă întreb eu şi mi se pare că sunt gata să trădez pe cineva.
Să rămân? Să mă alătur mamei?
Nu!
Mă tem să nu profanez, prin prezenţa mea, spaţiul intim în care ea s-a retras pentru a face ordine în gândurile şi sentimentele ei.
Nu cred că va reuşi prea curând să-şi găsească liniştea.
Pare atât de zguduită de furtună, încât cu siguranţă nici nu mai numără valurile ce o lovesc nemilos. Unul mai mult sau mai puţin, ce contează! Lasă totul în seama timpului, al Destinului…
De ce am senzaţia că destinul nu premiază şi nu pedepseşte pe nimeni?
O să discut despre asta cu mama, atunci când voi fi pregătită, iar ea va redeveni disponibilă pentru a mă susţine…
Oare nu mă amăgesc? Simt că rolurile se schimbă, dacă nu s-au şi schimbat: eu trebuie să am grijă de ea! (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sei, 2005

Anunțuri

3 comentarii la “Incertitudini / 3

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s