Incertitudini / 2


incertitudini

(…) Aşa e mama!
Mereu dispusă să caute explicaţii acolo unde nu există, să acorde credit fără a pretinde vreo asigurare, să se dea la o parte din drum pentru a oferi celor grăbiţi, celor ce cred că li se cuvine totul, o şansă.
Oricât de mult aş dori să o înţeleg, nu pot.
De multe ori mi-am propus să o provoc, să o determin să uite pentru câteva clipe că este mama mea şi să-şi deschidă sufletul aşa cum ar face-o în faţa celei mai bune prietene; să facă o mărturisire nudă, fără a se cenzura, apelând la judecata ei, la simţul umorului, lăsând la o parte instinctul, după părerea mea exacerbat, de mamă pentru toţi năpăstuiţii pe care viaţa îi scoate, poate nu fără rost, în calea ei. Cu siguranţă, mama ar fi avut un cu totul alt drum în viaţă dacă s-ar fi dovedit mai puţin dispusă să se tot sacrifice pentru te miri ce şi pentru te miri cine şi ar fi adoptat un spirit pragmatic…
– Mama, pe cine crezi că păcăleşti? Pe mine în nici un caz! Vrei să vorbim despre ceea ce se întâmplă cu noi? Cu tine, mai ales?
Intervenţia mea brutală, neaşteptată, o face pe mama să se crispeze şi mai tare. Îşi întrerupe brusc discursul, se întoarce, ia de pe masă florile pe care tocmai le schimbase cu altele proaspete. Bănuiesc că vrea să părăsească încăperea. Intenţia ei îmi aduce o stare de panică între care sentimentul de vinovăţie este cel mai puternic.
– Uite unde am ajuns cu toţii! mă trezesc eu vorbind.
– Ce spui? Nu te recunosc. Uneori, eşti prea iertătoare, dar cel mai adesea eşti ca un zid. Intoleranţa ta poate să ucidă, metaforic gândind. Mă îngrijorezi. Cu felul tău de a fi nu vei avea prea dese ocazii de a fi mulţumită de tine, de ceea ce îţi vor oferi alţii. Mă tem că vinovată de modul în care reacţionezi în faţa încercărilor la care te supune viaţa sunt şi eu… Deea, ce aştepţi de la mine, de la tine, de la ceilalţi?
Cuvintele ei acţionează asupra mea ca o chemare de goarnă, dar nu au efectul clasic: nu mă mobilizează, ci mă derutează.
– Ce vreau? De unde să ştiu? Poate să-i adune pe cei din preajmă pentru a stabili împreună strategii capitale…
– Da! Lumea se deschide în faţa visurilor dacă… Ştii, Deea, nu trebuie să pari mereu responsabilă…
– Nici tu fără probleme! Mama, nu poţi nega ceea ce este evident: te-ai schimbat. Nimic neobişnuit, cu toţii ne schimbăm…
– Aşa este. Doar că viaţa mea pare o lungă aşteptare: bărbatul de care m-am îndrăgostit, desăvârşirea familiei, divorţul…
–Nu te cunoşti îndeajuns. Eşti destul de specială pentru a depăşi situaţia. Trebuie doar să vrei şi să răspunzi la întrebarea: ce ai de gând să faci cu restul vieţii tale?
Mama nu se grăbeşte să răspundă. Priveşte, peste capul meu, în oglinda ce acoperă peretele dinspre răsărit şi care ne reflectă chipurile. Ceea ce văd nu este în măsură să-mi creeze o stare de optimism. Dimpotrivă. Simt nevoia să caut urgent o cale de a schimba, ceva care să aducă, mai cu seamă pe chipul mamei, o umbră de optimism, de încredere, de bine. Uşor de propus, greu de realizat.
– Ce am de gând să fac cu restul vieţii mele? se întreabă sau mă întreabă mama.
În aceste clipe, pare dominată de scepticism, derutată şi gata să cedeze emoţional, acceptând să facă, mai mult de voie decât de nevoie, casă bună cu singurătatea, stare ce se strecoară hoţeşte în mai toate ungherele fiinţei şi de unde, mă gândesc eu, cu greu se mai lasă dusă. Rezultatul acestui sinistru mod de coabitare va induce personalităţii ei, în scurt timp, modificări şi mutaţii din cele mai nocive, mai nedorite, iar efectele vor fi pe măsură, adică distrugătoare.
Mă tem că foarte curând, mama se va înregimenta în turma celor „fără orizont”. Începutul a fost făcut. Ea a renunţat la o mulţime de proiecte, a cedat necondiţionat poziţii pe care le cucerise, ajungând la convingerea că singura cale de a supravieţui este aceea a împăcării cu soarta. Dar, ceea ce este cel mai grav, în opinia mea, este modul iresponsabil în care operează asupra valorilor umane, înlocuind comorile autentice cu surogate.
Exemple?
Destule!
–… o să învăţ că pot să fiu singură în viaţă!
Vreau să o contrazic. Să îi aduc aminte că ea nu este singură, nu va fi niciodată singură; existăm noi, fiicele ei, bunicii, tata, el îi păstrează, mai mult ca sigur, un loc special în inima lui, dar nu, mama nu-mi lasă timp să rostesc gândul. Pleacă aşa cum venise; cu paşi neauziţi. O urmăresc cum se depărtează. Mai mult ca sigur că îmi simte ochii în spate. Încearcă să pară stăpână pe ea, dar, cu siguranţă, ştie că este vulnerabilă. Oricum, trebuie să joace rolul cât poate mai bine. Rezist tentaţiei de a alerga după ea. Are nevoie de intimitate, iar eu am nevoie de un răgaz.

Închid uşa.
Sunt singură în camera mea. Inima îmi bate ca o tobă.
Mă apropii de raftul cu cărţi, îmi dau seama că nici nu se pune problema să mă aşez comod în fotoliu şi să citesc. Nu vreau să „fug” din mijlocul problemelor personale, să mă pierd în vraja unor vieţi închipuite, să pierd controlul. În schimb, aprind luminile. Vreau mai multă lumină şi nici o umbră. Becurile aprinse nu mă ajută cu nimic. Trebuie să găsesc altceva. Deschid computerul. Verific poşta electronică. Nici un mesaj nou. O să scriu eu câteva…

Nana, eu şi mama ne simţim abandonate…
Transmit mesajul fără să-l semnez. Ştiu că prietena mea îmi va răspunde în câteva minute. Pentru a face aşteptarea mai uşoară, îmi torn un pahar cu suc şi privesc intens jocul de lumini şi culori pe monitor. Dar nimic nu mă ajută să nu mă gândesc, să nu revăd în minte scenele cu plecarea tatei, apoi cu plecarea Annei. Ciudat. Ceea ce îmi amintesc despre ziua când tata ne-a părăsit nu este legat de mine, ci de durerea şi frustrarea ce păreau să ia minţile mamei care, de îndată ce am rămas singure, a spart o oglindă; un gest dramatic, fără sens.
De ce fără sens?
Care femeie se lasă dată la o parte, deposedată de peste două decenii din viaţa ei?
Care femeie nu este preocupată de viitor?
Care femeie intră de bună voie şi zâmbind pe tărâmul singurătăţii?
Nici una!
Aşadar, în acea clipă, pentru mama, abordarea unei stratageme era iminentă. Şi a ales violenţa pentru a se întări emoţional.
Sunt ispitită să cad din nou în capcana întinsă de dorinţa de a analiza întâmplări care, pe alocuri, depăşesc puterea mea de înţelegere. Ar fi primejdios să continui, aşa că mă retrag şi aştept să cresc…
Oricât aş încerca să mă despart, să mă desprind, de întrebări, de nedumeriri, nu scap de ele; vin rostogolite după mine.
Poate că ar trebui să depăşesc faza cu „îmi fac autocritica”, să refuz gustul prea accentuat pentru tablourile de efect făcute sau contrafăcute pe pânza nesigură a presupunerilor, impregnată cu izul primejdiei ipotetice, să-mi domolesc nevoia de a construi mereu şi mereu doar pe culmi adăposturi himerice, maiestuoase sau surprinzătoare şi să accept actul barbar, dar, se pare, vital, de a îneca realitatea într-o lumină difuză ce este continuu generată de cuvinte, gânduri, simţuri imprecise. O.K.?
Nicidecum!
Eu cred în briza ce vine să învioreze pustietatea.
Cred în cuvintele înlănţuite unele cu altele…
„Nu te încrede prea mult în vorbele tale!” ar spune mama.
Se pare că am o poftă nemăsurată pentru dezordinea inexprimabilă a imaginaţiei. Confuz şi neliniştitor. Aşa că: „mă retrag şi aştept să cresc”.
Mă simt ca şi când aş fi venit cu ultima ploaie.
Doamne, ziua e abia la jumătate!
Mi-e dor de tata.
Aş vrea să o ştiu pe Anna în camera ei.
Dorinţe irealizabile.
Copilul din mine ar plânge pentru a fi luat în braţe. (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s