Tot eu, Deea


deea,5

(…) Sunt la mine acasă, în dormitor, urmărind cum cad stropi mari de ploaie din cerul întunecat şi frământat printre crengile de brad şi mai întunecate, care ascunseseră, înainte de a începe furtuna, un răsărit de soare roşiatic cu marginile de un ocru şters.
Fotoliul adânc îmi susţinea spatele şi mă ferea de aerul rece care năvălea în rafale, din când în când, prin fereastra deschisă.
Telefonul sună cu un tril plăcut. Ridic receptorul, dar se întrerupse brusc. Observ că aveam un mesaj necitit pe robot. Apăs butonul şi banda îmi redă anunţul: Mă ţii minte? Sunt cel cu care de ani de zile alergi şi te întreci pe terenul de tenis. În viaţa mea e pe cale să se producă o schimbare şi, cum relaţia noastră a fost şi rămâne una specială, am hotărât să fii prima care afli. Bucură-te pentru mine, ai grijă să fie mare bucuria, pentru că eu nu sunt destul de conştient, nu pot evalua cum se cuvine ceea ce mi se întâmplă. Ştii de ce? Mi-e frică, dar mă însor. Cred că sunt nebun, dar asta-i. Gata, sunt pe cale să devin tătic, evenimentul a cântărit mult în balanţă, asta nu o spun pentru că aş căuta vreo scuză, Doamne fereşte… Mama copilului meu doreşte să-i fii domnişoară de onoare, vrei să ne faci plăcerea asta? Parcă văd că stai în cumpănă… Te rog, acceptă în numele prieteniei noastre. Acum să-ţi spun numele celei care m-a prins în capcană…
„– Nu e nevoie, sinucigaşule”, zic eu, cu voce tare, în timp ce opresc robotul.
Mă surprind căutând cu privirea cadranul ceasului cu cuarţ. Acesta indică ora zece şi cinci minute. Ora când, în mod obişnuit, dacă timpul era favorabil, sâmbăta, mă aflam pe terenul de tenis.
Cred că nu se cuvenea, nu meritam să-mi fie anunţată vestea în momentul rezervat, sâmbătă de sâmbătă, jocului, activitate ce avea menirea să mă ajute să evadez, să înlătur stresul şi oboseala acumulate în cursul săptămânii.
O mie şi una de întrebări mi se învârtesc prin minte. Câte întrebări tot atâtea imbolduri de a-mi lămuri mie însămi natura grijilor, pe care, fără voia mea, mi le făceam.
Ca niciodată, grijile se năpustesc spre mine precum năvala trupelor inamice asupra unui domeniu interzis şi aflat de multă vreme în stare de asediu. Aşa cum un regizor caută să-şi pună la adăpost opera în devenire, exploatând la maximum potenţialul creator al actorilor, încerc şi eu să lupt de una singură cu situaţia: trebuie să mă feresc, să păcălesc cu soluţii de moment, chiar dacă le consider utopice, armata de griji, oprindu-le invazia, dar asaltul continuă; cum să-ţi fereşti prietenii de loviturile pe care ei singuri şi le dau, cum să-i faci să înţeleagă comicul unei situaţii, cum să le redai încrederea în propria persoană, atunci când, dintr-un motiv sau altul, au pierdut-o, cum să le împărtăşeşti eşecurile tale fără a te mocirli în melodramă…
Iată cum am şi transformat grijile în dorinţe.
O să-mi domolesc dorinţele şi am să le fac abia simţite.
Acum îmi stă în faţă cea adevărată; nudă şi concretă, pe cale să se materializeze, ceva lipsit de romantism, dar în realitate plin de responsabilitate ca şi această zi de sfârşit de săptămână, când toţi cei care sperau să-şi încarce fiinţa cu noi resurse de optimism s-au trezit cu conştiinţa clară a inevitabilului: viaţa-ţi rezervă şi surprize pline de confuzie, neplăcute…
Încerc să scap de aceste bombardamente, poate chiar să mă întorc la starea plăcută trăită doar cu câteva minute mai devreme, înainte de a afla vestea.
Nu reuşesc.
Simt cum realitatea năvăleşte în mine ca într-un golf secătuit, ca valurile oceanului izbindu-se de maluri pentru a se sparge în cealaltă parte a lumii.
Afară ploaia continuă.
În faţa casei, pe trotuare, apa creştea într-o băltire nesigură, de un gri deschis.
Ajunge!
Contemplarea săvârşită în acest mod nu poate aduce nimic bun.
Cu ce să-mi ocup dimineaţa devenită atât de apăsătoare: să ies la cumpărături, să mă ascund într-o sală de cinematograf, să revăd observaţiile făcute de producător asupra scenariului acceptat în principiu.
Nici unul dintre proiecte nu mă atrage.
N-ar fi bine să-mi pun şorţul, mănuşile şi să atac rolul de gospodină? Îndeletnicirea îmi va ocupa pentru un timp mintea, mă va ajuta să-mi consum surplusul de energie, uşurând, fără să vreau, nesperat, munca menajerei.
Nici chiar aşa!
N-am reuşit vreodată, înrobindu-mă treburilor gospodăreşti, să-mi regăsesc echilibrul, dimpotrivă.
Şi totuşi, vreau nu vreau, o să rămân în regatul casnic. Pentru început o să beau o cafea, apoi o să fac ordine în bibliotecă. De mai multe săptămâni, cărţile noi aşteaptă să fie aşezate la locul lor.
Las gol fotoliul, nu fără părere de rău, dar mă consolez cu aducerea aminte a unui sfat dat de Ivona: Femeia, pentru a rămâne stăpână pe atributele sale, trebuie să trăiască în suficientă măsură cu întreaga ei fiinţă; atunci când nu o face, acea calitate, mă refer la feminitate, nu numai că nu o împlineşte, o sărăceşte din punct de vedere spiritual şi afectiv…E important să înveţi cum să rămâi zi şi noapte femeie.
Cafeaua era amară.
Întotdeauna o beau aşa.
Spăl ceaşca şi o pun în uscătorul de vase.
Mă întorc în camera de zi.
Fără prea mult chef.
Vântul s-a intensificat. Crengile bradului, animate ca într-un joc, lovesc ritmic geamul.
Mă aşez pe covor. )…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s