După concert / Ştefan Duma


poveste

La aeroport – lume multă.

Ştefan Duma se retrage într-un colţ al barului de unde poate privi nestingherit. Lanurile de grâu sunt fără capăt şi pe lângă ele alunecă într-o linie frântă livezi de piersic cu fruct rotund. Privirea lui Ştefan Duma se împăienjeneşte. O ceată albicioasă între el şi restul. Pe retină, chiar dincolo, în spatele văzului, un alt ansamblu de peisaje: vatra unui sat de munte, un teren arabil sărac, aproape numai râpi. Iarna râpile sunt înfiorătoare şi sălbatice. În nopţile geroase vuietul vântului hohoteşte şi întregeşte urletul lupilor. Primăvara ele sunt îmblânzite de valuri de flori galbene, un galben roşcat, peste care trec plugurile. În brazdele lucioase şi negre de pământ întors, tărăncile, şi astăzi, pun boabe de porumb în cuiburi făcute cu călcâiul piciorului drept. Vara, râpile par nişte trupuri de femei tinere strânse în brâie verzi.
Vederea de ansamblu încremeneşte o clipă şi apoi fuge: nu apucase să rostească numele satului natal.
Mai bine aşa! cu un prea încărcat trecut, ziua adăugată îl speria.
Nu se teme de amintiri, ci de posibilitatea lor de a năvăli oricând.
Punctul de vedere al păsării care atacă puterea şi uită să cânte.
Ştefan Duma nu mai priveşte pe fereastră. Se gândeşte că ar fi fost mai bine dacă făcea acest drum de întoarcere la Bucureşti cu trenul. Ori de câte ori ajunge într-un aeroport, i se pare că lumea are sclipiri de perle false. Unul din drumurile lui a început tot într-o vară, tot într-un aeroport. O clipă alungă imaginea acelui drum concentrându-şi atenţia asupra celor din jur. Îl încearcă totuşi o senzaţie de rău, un sentiment de jenă pentru timpul irosit, pentru efort.
La bar cineva scapără o brichetă. În geamul vitrinei sunt reflectate imagini instantanee, imediat şterse de lumini şi mişcări. Păcat. Ştefan Duma încearcă să-şi aleagă propria-i imagine, să se familiarizeze cu ea.
Crede că are ocazia şi timpul necesar să se asculte pe sine povestind. E îndemnul de dinaintea îndemnului de a recunoaşte că straturile de gânduri se învolburaseră şi răsturnau totul în calea lor: iluzia de pace lăuntrică, sofismele eşecului. Se pune la încercare, angajându-se într-o conversaţie cu sine. E ca şi cum ar vrea să afle dacă mai valorează ceva.
Îşi caută pachetul cu ţigări. A uitat că nu mai fumează. Încă o renunţare. Întotdeauna a făcut totul după cum trebuie, dictat de o forţă anume. Acţiunile lui nu supravieţuiesc. Sunt trecute la alte îndeletniciri într-o viaţă. O rânduială, un aer sub o presiune insuportabilă. Felul lui de viaţă – amestec de ambiţii şi de repetiţii. Nişte întâmplări şi un timp în care el a cărat, mai cară, toate câte a construit: bune şi rele. Şi cum ar mai vrea să arunce măcar o parte din povară, nu orice: o parte din vină, dar:
„pentru vini există ispăşiri bine stabilite”…
*
Eşti nervos şi disperat. Într-un aeroport din occident, tu, Crina şi Alexandra. Te dai de ceasul morţii s-o convingi pe Crina să rămână cu tine, să începeţi o viaţă nouă pe pământ străin şi, ca argument suprem, îi strigi în faţă: „n-ai să faci nimic fără mine!” Crina nu mai insistă: „Rămâi. Noi plecăm acasă! Du-te învârtindu-te, Alexandra merge cu mine.” Ea parcă nu crede încă ce spui şi rău face. Stă mai departe liniştită, în rând, în zgomotul din preajma punctului de graniţă al aeroportului cu ochii ţintă dincolo. Calmul ei te înfurie. „Eşti o tâmpită. Te întorci? Ti-am spus că avem viitorul asigurat, Renato a şi scris unui partener al lui din Australia. Curând plecăm acolo. În lagăr stăm exact cât cere legea, perioada de carantină. Cu banii pe care-i avem, cu ce ne mai dă Renato, ne descurcăm.” „Ştefan, noi îţi urăm noroc. Ţi-am mai spus şi altădată, e dreptul tău să încerci, dar lasă-ne pe noi să trăim aşa cum credem că e bine.” „Dai cu piciorul norocului. Eşti făcută pentru un trai comun, cenuşiu, trăieşte-l. Pentru fiică-mea, în schimb, hotărăsc eu.”
Crina te urmărea fără prea mare îngrijorare. Zadarnic cauţi în ochii ei o urmă de şovăială, de panică. Descoperi doar compasiune. Nu te poţi stăpâni, începi să urli, o smulgi din rând şi o iei pe Alexandra în braţe. Acum femeia nu-şi mai poate păstra calmul. „Eşti nebun de-a binelea. Ce lege din lume mă poate despărţi de copilul meu? „Eu! voi declara autorităţilor că eşti dementă, că acasă te aşteaptă un amant, deci eşti şi imorală. În caz de forţă majoră, dacă mă sileşti, declar că de la primul nostru contract în străinătate, pe lângă atribuţiile de specialist ai mai fost însărcinată şi cu altele… mă înţelegi? N-ai cum să dovedeşti că nu e aşa…”
Abia atunci fulgeră prin mintea Crinei ca o bruscă spaimă fierbinte, însoţită de conştiinţa limpede a pierderii a neputinţei, adevărul. Erai un ticălos. Cu o impudică satisfacţie îi descifrai schimbările de mimică: groază, durere şi o disperare mută. În mai puţin de o clipă, împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune, te imploră: „Ştefan, nu-i distruge viaţa. E copilul pe care tu nici nu l-ai dorit. Nu din iubire mi-o iei, vrei să te răzbuni…” Gestul ei îţi măguleşte orgoliul. Cei din jurul vostru privesc scena cu dispreţ. Auzi o remarcă usturătoare vizând temperamentul şi cultura celor de o obârşie cu tine. Nu o iei în seamă. Bruma ta de sensibilitate se şi uscase ca o smochină.
Speranţa se aduna încet în tine. Crina, sub ploaia de injurii, sub teroarea ta, ar putea să fie învinsă. Te porţi grosolan şi cu funcţionarul de la vamă care, trecând peste obligaţiile lui, riscând, într-un fel, te sfătuieşte să nu te dai în spectacol, să o laşi pe soţia ta să decidă singură direcţia în care să-şi continue drumul. Te repezi la el: „Ce te amesteci? E femeia mea! îi ofer o şansă, dar ea e chioară. N-are stare pentru lucruri măreţe…” Străinul refuză să te înţeleagă: „Românii au un proverb înţelept: fiecare pasăre pe limba ei piere. Lasă-i copilul!” încheie apărătorul Crinei. Simţeai cum îţi fuge pământul de sub picioare şi strigi: „Poliţia! poliţia! poliţia!”

*
Exterioarele locuinţelor pentru emigranţi sunt mute, nu spun mai nimic. Viaţa din ele însă da.
Prima noapte petrecută într-o cameră situată la parter, ai înţeles că pentru tine se şi pusese în funcţiune un carusel grotesc. Nu-ţi mai rămânea mare lucru de făcut, doar să dai cu tifla realităţii care rânjea peste tine.
Şi tevatura a început.
Renato s-a ţinut de cuvânt. A venit şi te-a scos de la poliţie şi n-a pregetat să-şi arate dezamăgirea când a aflat că soţia ta s-a întors acasă. Te-a dus direct în lagărul de la Latina, promiţându-ţi că te va mat vizita.
Nu te-a vizitat. Singurii tăi oaspeţi au fost cei de la poliţie, care tot mai aveau formulare noi de completat. Şi asta în fiecare zi. Când politicoşi, amabili, când al dracului de duri, suspicioşi, te obligau să minţi şi iar să minţi. Nevoit să inventezi alte şi alte poveşti, te înstrăinai de tine. Ca să scapi de gândurile negre, de pericolul unei stări depresive; sau, şi mai rău, de singurătate, cauţi refugiu în compania celorlalţi emigranţi. Şi eşti nevoit să asculţi şi iar să asculţi. Niciodată nu întâlniseşi oameni cu o mai aprinsă dorinţă de a vorbi, de a-şi povesti viaţa. Pe nesimţite te încorporezi felului lor de a fi, le împrumuţi obiceiurile. Erai un om activ. Lipsa unei ocupaţii te înnebunea iar răspunsul la cererea ta de a ta stabili în Australia întârzia. Dintre emigranţi. unul s-a lipit de tine. Te admira pentru forţa care zăcea în tine. Ce fel de forţă nu ţi-a spus. Într-o seară, în toiul unei discuţii despre viitor ţi-a prins mâna şi, lăcrimând, se declară prietenul tău, îi aduceai aminte de un frate rămas departe.
„Ascultă-mă prietene, răspunsurile vin greu sau niciodată. O spun eu, am state vechi în lagăr şi experienţă, iar tu ai şansa să aştepţi mult şi bine. Eşti deştept, înţelege că pentru a emigra în Australia, sau aiurea, ai nevoie de un motiv beton. Tu cum ai motivat: cer şi doresc să mă stabilesc în Australia pentru că sunt reumatic, clima din Europa nu-mi este prielnică şi, în plus, vreau să mă îmbogăţesc? Eşti naiv, prietene. Vrei cu adevărat să te realizezi? O singură cale. Te duci la centru şi schimbi declaraţia. Ai vreun mort mai proaspăt în familie? tată, mamă, soră, frate, un coleg, în ultimă instanţă, e bun. Torni o istorie pe seama decesului. Ixulescu, să zicem, după o lungă perioadă de detenţie, moare din cauza regimului aplicat în închisoare. A fost torturat pentru că refuza să-şi schimbe convingerile politice, altele decât cele îngăduite. Fă aşa şi-n două luni ai acceptul de a emigra în oricare stat de peste ocean.”
Soluţia nu ţi se pare bună. „Riscul e prea mare. Se pot verifica spusele mele, şi apoi, eu am un prieten…” „Prieten îţi este doar acela care trăieşte în starea ta, poate nici ăla…” „Nu, nu… am să aştept. Câteva luni nu mai înseamnă nimic. Am o sumă bunicică…”
Dar n-ai mai avut-o. În mai puţin de două săptămâni, antrenat în jocurile de noroc, prietenul tău te-a jefuit pur şi simplu. Mai încearcă o dată să te lămurească să schimbi declaraţia. Te încăpăţânezi, o ţii pe-a ta, iar el dispare. Îl cauţi prin tot lagărul fără să-i dai de urmă. Tot cerând amănunte despre el, lumea a început să te privească chiorâş. „De ce ne întrebi pe noi? Doar aţi venit împreună şi eraţi prieteni?!”
Nu era timp pentru mirare.
Bani nu mai aveai. Sufereai cumplit că te-ai lăsat jefuit. Vrei să-ţi iei revanşa trişând cu cărţi măsluite şi cu alte metode pe care le perfecţionezi. Un exerciţiu pentru mintea deja amorţită. Intenţionai să te opreşti de îndată ce recuperai suma pierdută, dar partenerii tăi te-au dibuit şi ţi-au servit o lecţie de etică dură, ca-ntre trişori. Ai zăcut două zile, timp în care ai meditat pe îndelete la situaţia ta şi ai tras concluzia că eşti unul dintre oamenii care plăteşte prompt cu propria-i piele.
N-ai mai jucat. Ai căutat să te descurci altfel. Mulţi dintre cei din lagăr, legal, nelegal, se angajau cu ziua şi câştigau atât cât să mănânce. Norocul îţi surâde chiar din prima zi. Eşti ales, urcat într-o maşină şi dus la cules măsline. Prima muncă necalificată ai făcut-o cu sârg. Alergai de la un măslin la altul, întindeai fâşia din material plastic şi scuturai vârtos pomul şi mai trăgeai şi cu ochiul şi vezi cam cât strângeau ceilalţi. Voiai să fie patronul mulţumit, să te cheme şi a doua zi. Seara, târziu, cu şalele rupte de oboseală, stăteai la rând să-ţi primeşti plata. Ajungi în faţa casierului după ce-l plăteşte pe un italian. Vezi cu ochii tăi: şaizeci de mii de lire. „O sumă frumoasă”, îţi zici, şi aştepţi. Ţie îţi numără doar treizeci de mii. „Nu e greşeală?” „Ce vrea ăsta?” întreabă patronul. „Nu-i convine cu cât e plătit? Să se ducă de unde a venit!”
Au urmat zile şi mai rele. Deşi plecai printre primii din lagăr spre locurile fixe de unde amatorii de mână de lucru ieftină veneau să aleagă, nimeni nu-şi întindea arătătorul spre tine: „Tu, vino!”
Într-o zi, era trecut de ora prânzului, cineva se apropie de limba de asfalt pe care te aşezaseşi să te odihneşti. „Domnule, ştii să îngrijeşti o grădină?” Habar n-aveai, dar ai răspuns: „Da.” Abia după ce te-ai urcat în maşină, ai observat că persoana care te angajase era o tânără încântătoare. Soarele strălucea altfel, începeai parcă să te împaci cu lumea. (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, 1986

Anunțuri

5 comentarii la “După concert / Ştefan Duma

  1. I used Google Translate to read the excerpt from above. It works, but a bit unclear. I could not locate the English flag in your translation box? I have discovered many poets and writers from Romania. I find great strength in their words and stories. There is this essence that comes across all of the writings– a sense of family and belonging. Interesting story! Thank you for your recent visit to my blog! Blessings to you and your family!

    Apreciază

    • Thanks for the comment. The flag for English, is now displayed in the translation box. I’m glad that you appreciate the Romanian writers. For me, who I am a romanian writer, English literature, is very important. As editor, I published, in translation, several English classical writers. I’m happy because we met and because I’ll have news about your activity on blog. Success.

      Apreciază

  2. Cândva, i-am spus unui coleg, în timpul avizării unui proiect de drenaj, la noi la Departament, că aş vrea să fiu o picătură de apă, să văd ce rezistenţe de frecare întâmpină în pământ, până ajunge la dren.
    Citind episodul publicat, am fost frapat de lejeritatea cu care aşterni ideile.
    Şi atunci, mi-am dorit, să fiu o bucăţică de glucoză în celulele tale cerebrale, să văd cum funcţionează sinapsele tale, când scrii…, ce neurotransmiţători întâlnesc, şi din ce alimente provin.
    Cu alte cuvinte, aş vrea să-ţi aflu taina sau tainele Spiritului. 🙂
    Onu

    Apreciază

    • Pentru a ajunge la lejeritatea de care vorbeşti, am trudit. Poate m-a ajutat şi o oarecare zestre genetică, dar definitorie a fost dorinţa de a mă simţi aproape de oameni, de a-i iubi fără rezerve şi de a le dărui ceea ce cred eu că pot să dăruiesc: poveşti de viaţă. Cât priveşte taina din Spiritul meu… nici eu n-o cunosc. Mulţumesc.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s