După concert / Alexandra şi Mirela


mirela18

(…)

Alexandra ridică paharul dar gustul băuturii era acum altul. Nu-i place. Pune paharul pe masă şi privirea-i rămâne pe mâinile fetei de la bar, care, îmbrăcată în ţinută de oraş, aşteaptă răbdătoare, cu palmele sprijinite una de alta. Degetele perfect întinse sugerau nevoia, dar şi plăcerea de odihnă.
– Ai mâini frumoase! se trezeşte Alexandra vorbind.
Nici un muşchi nu tresare pe chipul fetei. Răspunde calm, sigur, alb:
– Aşa-i. Se spune că mâinile sunt cele care trădează, îţi demască vârsta. Am hotărât să le port o grijă deosebită. Nu pentru că m-aş teme de bătrâneţe. Poate vreau să demonstrez ceva, ce? încă nu ştiu… Bătrâneţea aduce inevitabil moartea şi eu vreau să mă joc un pic cu ea… Cum să moară cineva care are mâinile curate, cu pielea întinsă şi transparentă, fără şanţuri săpate de mizeria vieţii? Îmi închipui că moartea îşi începe opera prin oboseala coborâtă în mâini apoi spre creier şi spre inimă… Vorbesc prea mult despre viaţă, mă entuziasmez în faţa ei şi nici măcar nu observ ca m-a şi luat valul ei înainte…
Tânăra tace dintr-o odată. Nu vrea ca Alexandra să-i ia prea în serios cuvintele spuse în aceste clipe de melancolie. Tristeţea ei conţine însă un grăunte de speranţă. Nimic nu este mai frumos şi mai anevoios de împlinit, dintre toate simţămintele unei tinere, decât dorinţa de a fi ea însăşi, inconfundabilă. Să fie, printre nenumărate altele, de neînlocuit, fără să împrumute mai nimic din viaţa celorlalţi, câştigând prin aceasta dreptul de a se lua în serios.
În sfârşit, neliniştea fetei nu era legată de prezenţa Alexandrei. Nu-i plac pauzele lungi în conversaţie, de aceea, după ce aerul se umplu de un zgomot domol, o uşoară trepidaţie, de parcă însăşi atmosfera s-ar fi preschimbat în cercuri de zgomot, fata îşi ridică vocea:
– Ultima aterizare pe ziua de astăzi. Aştepţi pe cineva sau ai venit aşa, cum se duceau, pe vremea bunicii, fetele, în oraşele mici, în gară, la toate trenurile?
Alexandra face semn că da, ezitând să spună ceva sau poate să anuleze afirmaţia şi ridică din nou paharul. Bău până la ultima picătură.
– Dacă-mi amorţesc degetele, e vina ta…
– Nici o problemă. Ştiu că ai concert. În pahar am pus doar câteva picături de alcool, în rest, apă minerală şi sirop.
– A, deci aşa stau lucrurile. Bănuiesc că preţul…
– Fără preţ! Te-am servit după închiderea barului, eşti oaspetele meu.
O nouă ezitare.
– Mă cunoşti? întreabă Alexandra.
– Da. Şi tu mă ştii.
Alexandra se uită la ea cu atenţie.
– Iartă-mă, un cusur al meu, n-am memoria chipurilor… Ia stai… te numeşti Mirela, ai fost elevă la „Enescu”, coregrafie?
– Da!
– Ce s-a întâmplat?
Întrebarea Alexandrei o surprinde neplăcut pe Mirela.
– Chiar te interesează? Ce să se întâmple? Ce se întâmplă cu toate fetele de vârsta noastră: am crescut, m-am împlinit la trup, cu trei kilograme. Riscul meseriei. Fac mişcarea doar pe lungimea barului. Drept să-ţi spun, nici nu-mi pasă. Văd că fără efort, înfăţişarea-mi rămâne agreabilă, îmi ajunge! Doar mama suferă că mă neglijez şi, de câte ori are ocazia se plânge: „O vedeţi? Ce trup! ce picioare! ce ţinută! O minunăţie ce n-a văzut Parisul. Şi câte sacrificii până s-o văd balerină. Când să zic: doamne ajută, ea, domnişoara „face mofturi…”
Alexandra o întrerupe:
– Fapt este că părinţii de azi cer prea mult copiilor, iar ei drăguţeii, se cred mai deştepţi cu un ceas. Boală grea! Te întreb şi eu: îţi place atât de mult să vinzi cafea?
Mirela clatină din cap. Îi era foarte neplăcut să vorbească despre acest subiect; o obligă întotdeauna să fie nesinceră, apoi surâdea perfid, ori împrumuta un aer de victimă şi într-un caz şi în celălalt, minţea. Acum, însă, avea o ciudată senzaţie că se mişcă, înlăuntrul ei, o luminiţă purtând-o în armonie cu limpezimea cuvintelor rostite de Alexandra, aducându-i o adiere de pace şi dorinţa puternică de a-şi deschide sufletul.
– Se zice că nu există faptă fără răsplată, că fiecare om trăieşte cel puţin atâţia ani cât să trebuiască să plătească fiecare plăcere, fiecare vis. Preţul cel mai ridicat pe care n-ai cum să nu-l plăteşti constă chiar în împlinirea visului…
Alexandra rămâne mirată:
– Uite că m-ai dat gata! Te pomeneşti că te-ai făcut barmană ca să ai timp să filozofezi. Eu te întreb simplu, tu de ce faci mofturi?
– Mofturi! Ca şi când, trăind, ai vreme pentru mofturi… Eşti aspră! Îţi dă mâna. Nu-i vorba aici de nici un moft, ci de luciditate, de o probă de curaj. Eu sunt mulţumită de mine. Într-un cuvânt, deşi nu ştiu vreo lege care să mă oblige să-ţi răspund; „eşti un străin şi încă unul de a cărui întâlnire nu mă bucur” – n-am ce face, îmi place să condimentez un dialog cu citate –, se zice că omului îi face plăcere să-şi asculte propriile-i vorbe ca un străin, fără a se recunoaşte, şi astfel îşi rezervă surpriza de a afla mai târziu că a fost chiar el. Pe mine m-a înzestrat natura cu mai multă înţelepciune decât cu sensibilitate. Am o putere de discernământ mortală, sunt realistă, lucidă până la durere. Ce vrei, am şi eu cusururile mele. Aşa mi-am dat seama că în mine focul sacru al artei fusese aprins, dar, cine ştie din ce pricini, în loc să se înteţească, mocnea, adică murea. În condiţiile astea, ce aş fi devenit? Ţi-e frică de adevăr? Mie nu: o câtime dintr-un ansamblu! Hai, ce mai stai? dă-ţi drumul, aruncă-mi în faţă că sunt laşă! Ai avea dreptate… Aşa e, n-am avut puterea să fac corp ansamblu, aş fi murit… Du-te şi uită-mă! Iertare nu-ţi cer, toate suntem la fel…
Alexandra mai avea puţine minute la dispoziţie. Vrea, nu vrea, trebuie să plece. Îi plăcea să se lase prinsă în gestul de uşoară răzvrătire împotriva nimănui. Un gest minor, dar deliberat, prelungea jocul început de ea în momentul în care hotărâse să vină la aeroport; jocul de a te ascunde într-un colţ pentru a judeca lumea din afară, pentru a te rupe de cercul de oameni, dacă erai încercuit în vreun blocaj, acceptând, desigur, şi partea ta de vină. Se simţea apropiată de unele idei ale Mirelei. Violenţa ei reţinută i se păruse naivă, hazlie, dar nu-i putea anula justeţea unor observaţii. Puncte de vedere împărtăşite.
Mirela zâmbea. Un zâmbet timid. Ochii-i rămân reci, de o nuanţă albastru metalizat.
– Infern şi paradis! Circul vieţii universale. Te-ai declarat infernală şi, când colo, ai ajuns doar vulnerabilă. La intrare mă aşteaptă maşină. Vii cu noi?
Alexandra nu aşteaptă răspunsul. E sigură că Mirela chiar asta îşi dorea. (…)

fragment din romanul După Concert, Corina Victoria Sein,  1986

Anunțuri

11 comentarii la “După concert / Alexandra şi Mirela

  1. mi-a placut enorm modul de abordare, de redare a gandirii, atitudinii si instinctului celor doua, avand in vedere ca romanul e scris in 1986, intr-o epoca in care astfel de discutii si intalniri pareau extrem de tabu. Si eu vreau sa citesc mai multe….cu drag doamnei Corina Victoria Stein.

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s