Şi dragostea ucide / Ivona şi Mona


ev
Ivona lovi din nou cu ciocanul în poarta mănăstirii.
De data asta i se deschise.
O maică tânără, cu un şir de mătănii trecute printre degetele mâinii stângi, o conduse de-a lungul unei alei lungi.
Ivona obişnuia să dea atenţie amănuntelor, să ia în calcul şi să facă presupuneri la întâmplările cotidiene. În acest fel îşi lega gândurile strâns de realitate.
Acum i se părea curios că în spaţiul dintre zidurile groase ale mănăstirii domnea un aer apăsător, o linişte atât de absolută, încât simţea nevoia să fugă. Era, îşi închipuia Ivona, ca şi cum moartea ar săruta-o pe frunte.
„Da, aveam nevoie să ştiu că există şi astfel de locuri de unde ţi se pare că viaţa a fost alungată, sau a fugit spre locuri şi oameni mai apţi să privească şi dea ceva din ei, să trăiască ziuă de azi… .”
Călugăriţa însoţitoare se oprise în faţa unei uşi şi-i zâmbea cu un aer nevinovat, absent, continuând mângâie cu degetele delicate mătăniile. Mişcarea ritmică şi cumplit de exactă, căderea bilelor de chihlimbar, una după alta, imposibilitatea ca vreuna dintre ele să ia altă direcţie, altă viteză de rostogolire, o exasperau pe Ivona. Simţea că în următoarele clipe o va urî pe acea femeie ce a renunţat la lume, la lupta pentru supravieţuire, retrăgându-se la adăpostul zidurilor şi al unei credinţe în care poate nici nu se regăsea.
– Aveţi grijă ce veşti îi daţi prietenei noastre. E suferindă. Nu fizic, sufleteşte, auzi Ivona vocea maicii şi, înainte de a se putea împotrivi, aceasta o binecuvânta şi-i vârî în faţă o cruce mare de argint, pe care o sărută.
După o clipă, Ivona rămase singură. I-ar fi plăcut să nu se afle aici.
Bătu totuşi în uşă.
– Intră, rosti un glas sonor, cu timbru plăcut.
La lumina filtrată printr-o perdea bogată, Ivona zări, reflectate în oglinda atârnată pe peretele opus uşii, faţa Monei, surprinsă, şi mişcarea instinctivă cu care ar fi vrut să evite întâlnirea…
– De ce ai venit? întrebă ea coborând vocea, vădit stânjenită.
– Te asigur că nu din proprie iniţiativă. Sunt aici pentru a îndeplini dorinţa lui Mihai…
Mona se întoarse iar spre oglindă. ridicându-şi mâna să prindă o buclă rebelă scăpată din coafura complicată. Ivona remarcă în atitudinea ei, pe lângă iritarea evidentă, o oarecare apatie, o lipsă de elasticitate şi se gândi că viaţa Monei nu era deloc de invidiat.
– Ah, spuse Mona, apoi după o clipă adăugă: credeam că numai morţilor suntem datori să le respectăm dorinţele…
– Viaţa monahală te-a schimbat şi n-aş garanta că spre binele aproapelui…
– În viaţă nu poţi fi iubit de toţi…
Ivona îşi amintea că dimineaţa, la plecare, Mihai o rugase să nu uite că a iubit-o, dar destinul e destin, ultimele lui cuvinte au fost: „Soarta! Singura explicaţie pe care o accept”.
Se simţea roasă de remuşcări şi totodată iritată. Ar fi trebuit, gândea ea, să-i spună că, din cele aproape douăsprezece luni de convieţuire, mai bine de jumătate le trăise într-o atmosferă de reală pasiune, în acele trei anotimpuri viaţa nu i-a interzis fericirea, fie şi numai pentru acele zile şi nopţi, ei doi ar fi trebuit să fie recunoscători vieţii de a le fi încrucişat drumurile.
Reproş inutil. Ivona n-ar fi rostit aceste gânduri nici dacă i s-ar fi oferit clar o şansă: fusese educată să-şi ascundă rănile imaginare sub o mască de răceală sau sub un surâs spartan.
Până în acel moment, spre uşurarea Ivonei. Mona părea ea însăşi rătăcită într-un hăţiş de gânduri.
– Tot n-am aflat cărui fapt datorez onoarea de a mă vizita, rosti Mona în clipa când simţi privirea autoritară aţintită asupra ei.
– Un mesaj din partea lui Mihai… înainte de miezul nopţii trebuie să ajungi la Târgovişte, unde te aşteaptă un avion. Dragoş va încerca să te ducă în Elveţia. Acolo doreşti să ajungi, nu?
Urmă o scurtă tăcere, în timpul căreia cele două femei se studiară reciproc, fiecare încercând să ghicească intenţia celeilalte.
Mona fu aceea care reluă:
– Glumeşti, sau Mihai şi-a pierdut capacitatea de analiză a situaţiei. Chiar a uitat că nu pot ieşi? Ei, bine, află că din clipa în care aş părăsi mănăstirea, minutele mi-ar fi numărate. Ai înţeles bine: am spus: minute, nu ore, nu zile, nu luni.
Ochii îi rămaseră pironiţi asupra propriului chip reflectat în oglindă. O roşeaţă i se întindea de pe gât pe obraz. Şedea dreaptă şi, întorcându-se brusc spre Ivona, o privi în faţă cu o demnitate rigidă.
– Presupun că mă urăşti…
– Îmi pare rău că te dezamăgesc: Nu! N-am timp. La poartă te aşteaptă o maşină.
– Cei cu tine? Nu înţelegi româneşte?
– Vreau să-i fac un serviciu lui Mihai. Puţin îmi pasă de tine… Ba-mi pasă: dacă ţi se întâmplă ceva, ar fi şi el un om mort. Dacă e nevoie, te duc pe sus.
– Îl iubeşti? întrebă cu disperare şi groază Mona.
– Nu ştiu. Ştiu doar că este disperat şi vrea să te ajut!
– Eşti nebună!
– Poate. Dar asta nu-i problema ta. Uite cum facem: ieşim pe poarta, ne urcăm în maşină în modul cel mai firesc cu putinţă.
– Îţi dai seama că este primejdios?
– Exagerezi…
– Ţi-a spus Mihai despre ce e vorba?
– Nu. Şi nici nu vreau să ştiu. Te sfătuiesc să te grăbeşti înainte de a mă răzgândi…
– Bine. Accept. Nu înainte de…
Ivona o opri:
– Nimeni nu spune totul cuiva!
– Eu trebuie să spun, nu mai suport oribilul secret… Ascultă, am noapte de noapte un coşmar: visez că cineva mă strigă pe nume, mă trezesc, văd un fel de tunel, văd o umbră, mă apropii de ea şi constat că sunt chiar eu… Premoniţie? Pedeapsă? Da, pedeapsă, am comis greşeală după greşeală.
Făcu câţiva paşi şi se sprijini de un colţ al sobei. Oglinda din spate îi reflecta profilul. Părea disperata şi brusc îmbătrânită.
– Dacă te consolează, rupse Ivona tăcerea, şi eu am strâns o mulţime de erori. Nu mă ajuta să colecţionez încă una. E timpul să plecăm.
O încercare forţată de zâmbet nu izbuteşte să destindă faţa chinuită a Monei.
– Nu înţeleg de ce mă ajuţi…
– Poate pentru că am priceput că înainte de beznă e întuneric.
Mona izbucni în râs, apoi, liniştindu-se. zise:
– … n-ar fi bine să uităm că trăim ziua de azi. Dragul de Mihai, a transferat o parte din frazele lui şablon asupra ta.
Ivona nu-i răspunse. Era istovită. Se întoarse cu spatele. I se părea că se luptase ore întregi ca să escaladeze un perete abrupt şi, după ce izbutise să ajungă sus, alunecase şi cădea în gol.
Dacă ar fi putut, i-ar fi interzis Monei să mai aducă în discuţie numele bărbatului, dar era conştientă că femeia din faţa ei avea în atitudine un fel ele imponderabilitate, dar nu şi detaşarea necesară pentru a-şi ţine la distanţă unele momente din viaţă, care o marcaseră profund şi definitiv.
– Ivona, rosti grav Mona, ai un talent nemaipomenit de a te afla exact acolo unde nu trebuie, unde nu eşti dorită.
– Consolează-te cu ideea că mie şi nu altcuiva îmi vei datora recunoştinţă… (…)

fragment din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s