Doar ea


metafizica1

Nu te lăsa învins
de vântul speriat de viaţă
de gânduri de iubire mutate-n imaginar

mă voi întoarce

vom rătăci prin spaţii
astăzi interzise
vom alege
pentru odihnă
templul de amintiri
dinspre care
nu rugăciuni se-nalţă
ci
foşnet de frunze

aşteptări descătuşate
vin peste adieri uşoare
să ardă-n vatră durerea

doar ea a împărţit cu noi
zi de zi
viaţa.

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Reclame

Cercul de oglindă / Diana, Sorina


rasarit

Lucrurile aruncate la întâmplare, pantofi, sertare deschise, rochii, ciorapi, cărţi amestecate cu borcănaşe, cutii, rămase într-o veşnică dezordine, îl făcură pe Răzvan să se încrunte în clipa în care intră în camera Dianei.
Fata, deşi auzise zgomotul uşii, continua să lipească pe jumătatea de sus a oglinzii o fotografie mare din care zâmbea îndrăzneţ o tânără cu trăsături asiatice.
– Ai vreo apăsare? întrebă ea scurt, fără căldură.
– Ai idee de ce sunt chemat la şcoală!
Diana  zâmbi strâmb şi zise:
– Ba bine că nu! Ştiu! Profa de mate, vita aia bătrână, şi diriga, capra aia înfumurată, cred că o să aibă spor, dacă mă încondeiază în faţa ta…
Şi se aplecă şi din lucrurile învălmăşte, ia o cutie cu pudră, îşi muie un deget în gură, apoi în praful uşor colorat, se îndreptă, privi îndelung vârful degetului pătat, apoi spuse pe neaşteptate:
– Să dea secretara ta un telefon şi să le comunice că nu poţi… Eşti plecat!
Glasul îi era prefăcut, alintat.
Răzvan se uită la ea gânditor. Între ei doi exista un fel de comunicare directă, un soi de intimitate secretă. Acestea încurajate, credea Răzvan, erau îndeajuns să o scutească de oscilări sau încercări în faţa neprevăzutului. Faptul că fata spunea întotdeauna ce gândea, fără rezerve îl măgulea.
Crescând, Diana ajunsese o fată zveltă, o faţă îngustă cu nasul uşor în vânt, ochii migdalaţi peste care pleoapele cădeau cu o înclinare bizară. Deşi felul ei de a merge, de a se juca, era delicat, cu mişcări uşor lenevoase, de felină, în acţiune era ageră, promptă, vehementă. Atunci când voia să cucerească, să câştige, vocea ei semăna cu a lui şi exercita, asupra ascultătorului o atracţie ciudată. Răzvan, mândru, urmărea chipul straniu al fetei care luase o înfăţişare de adultă. Se gândea cu satisfacţie că datorită intervenţiei lui, nici una din slăbiciunile Dolinei nu trăiau în fiinţa fetei.
– Dacă ţi-e teamă de o confruntare directă cu baborniţele, las’ pe mine, mă descurc eu.
Răzvan ridică sever sprâncenele şi întrebă scurt:
– Ce s-a întâmplat, de fapt?
Fata tăcu câteva clipe. Ochii îi erau întunecaţi şi furioşi, obrajii palizi.
– … a început la teza de mate; profa nu ne-a dat voie să folosim minicalculatorul… zicea că, dar n-are valoare ce zicea ea. Eu, făcându-mă ecoul clasei, am încercat să-i explic că măsura ei e tâmpită. Cine în lume se mai omoară să înveţe operaţiunile elementare de aritmetică, acum când suntem gata să intrăm în ultimul deceniu al secolui XX?  Da’ parcă te poţi înţelege cu relicva aia preistorică? Nu ştiu cum s-au descurcat ăilalţi, eu am luat un cinci. Şi-a făcut ea chefu’, de ce să nu mi-l fac şi eu? Am pus, cu clasa, la cale o glumiţă. Alaltăieri, am aranjat cu elevul de serviciu să dea buzna la noi în clasă, aşa pe la mijlocul orei de mate şi să spună că profa era chemată la telefon: un caz de urgenţă în familie. S-o fi văzut-o pe gagică; un morman de cărnuri căzute… În sfârşit, ea a alergat la telefon, eu am fugit în sala de sport, acolo o ascunsesem pe Cleo, am adus-o frumuşel în clasă şi am ascuns-o în geanta mare cât o burtă de vacă jegoasă, a porfei, care atârna de spătarul scaunului, apoi am pus geanta pe de un colţ de catedră şi m-am întors cuminte la locul meu. Apare gâfâind şi profa. Foc şi pară. De furie, cele trei cute de grăsime de sub bărbie îi tremurau ca piftia. M-am ridicat şi am întrebat-o politicos dacă se întâmplase vreo nenorocire celor de acasă. S-a luminat la faţă, a zâmbit chiar, mi-a mulţumit pentru interesul uman de care dădusem dovadă şi ne-a asigurat că a fost o alarmă falsă. Să continuăm, a zis ea, dar a observat că toate privirile din clasă erau aţintite pe colţul catedrei. După o scurtă şovăială, ochii ei privesc în aceeaşi direcţie. Şi ce văzu? În pântecul genţii pulsa ceva, din ce în ce mai puternic, ca o inimă. A întins mâna tocmai în clipa în care Cleo începuse să scâncească, a vrut să spună ceva, dar n-a mai apucat, s-a rostogolit de pe scaun ca un sac cu cartofi. leşinase. Au scos-o din clasă pe braţe. Diriga, după ce tămbălăul s-a mai liniştit, ne-a întrebat: „N-aţi ştiut că e bolnavă de inimă? Cine a făcut-o? Al cui e câinele?” O coţofană m-a turnat… Asta-i povestea… şi ar mai fi ceva, se pare că la vreo două materii nu-mi iese media, da’ nu mă lasă ei, nu le convine să dea rebuturi, nu?
Răzvan aşteptă câteva clipe să vadă dacă fata mai avea ceva de adăugat, dar ea îl privea cu ochii dilataţi.
– Tata…
În atmosferă plutea ceva tulbure. În cele din urmă, Răzvan zise:
– Nu-mi place deloc glumiţa, lucrurile puteau să ia o întorsătură urâtă. Să nu se mai întâmple.
Diana bătu cu piciorul în parchet şi strigă:
– Ea a început, ea a început, ea a început! Şi nu mă aşteptam ca şi tu…
Se opri ca să respire, dar întâlni privirea lui şi i se păru pentru prima oară, că dezaproba purtarea ei. Îşi lungi gâtul şi fruntea ei atinse bărbia lui. Şovăi, apoi murmură:
– Îmi pare rău că te-am vârât în afacerea asta. o să mă ocup eu de dirigă, ea e înverşunată… Şi fanfaroană pe deasupra…
Glasul ei jos, intens, îl făcu să ridice capul, să se uite atent în ochii ei. O ştia inteligentă şi ambiţioasă. Atunci când vrea nu lasă pe nimeni să-i treacă în faţa. Totuşi, zise:
– Începând cu trimestrul următor o să iei meditaţii…
– Pentru ce, tata? N-am nevoie. Învăţ şi fără, la materiile care-mi plac, pentru restul nu merită…
Soneria ţârâi scurt. Răzvan păru uşor încurcat, nehotărât, zise privind pe fereastră:
– Trebuie să fie Sorina. Încearcă să fii amabilă!
Diana îşi încreţi nasul şi pufni mirată:
– Sorina? Tipa aia care vine cu noi peste tot? Nu-i ajunge că se ţine scai în timpul săptămânii? Nu ne lasă nici duminica?
– E prietena noastră… şi, apoi, cum eu mă duc la pescuit, m-am gândit că ar putea să-ţi dea o mână de ajutor, mâine e ziua ta şi sunt atâtea de făcut.
Soneria se auzi din nou mai puternic. Răzvan se grăbi să deschidă. Din urmă îl ajunse vocea Dianei.
– Tata, m-aş împăca mai uşor cu lumea dacă aş fi şi eu o zi singură… Nu poţi face nimic în sensul ăsta?
Întrebarea rămase fără răspuns. Fata se întinse pe covor cu mâinile sub cap. Răzvan o strigă. Ea rămase nemişcată. Abia când din camera alăturată, vocea deveni aspră, sări în picioare şi din prag, frecându-şi ochii, zise:
– Aţipi şi eu ca omu’… şi cască. Târându-şi picioarele goale ajunse la canapea şi se trânti pe o rână, cu bustul ridicat, sprijinită în cot, făcu câteva mişcări de rotaţie cu capul şi scoase un ţipăt scurt:
– Sorina!… tu nu leneveşti duminica?
– Diana…
– Dar, tata, măcar duminica să doarmă şi ea mai mult. Odihna, am citit eu într-un almanah, e cea mai bună cosmeticiană, să spună ea dacă nu am dreptate!
Sorina zâmbea deschis.
Cu picioarele strânse sub ea, într-o poziţie aproape imposibilă, Diana o privea ca şi cum ar fi fost atât de departe, atât de străină, încât orice comunicare între ele era de neconceput. Răzvan le observa calm. Diana, în prezenţa Sorinei, devenea rea, nervoasă, încordată, mereu la pândă, dar avea încredere în tactul şi înţelepciunea celeilalte. Zise:
– Eu plec!
Diana, dintr-o săritură ajunse lângă el, îşi încolăci braţele prinzându-şi proprii umeri, apoi se sprijini în călcâi imprimând corpului o uşoră mişcare pendulatorie.
– Du-te tăticuţule, să nu întârzii, să creadă prietenii tăi că sunt o scorpie teroristă şi te ţin lângă mine…
Mimă un sărut, îl împinse uşor spre uşă, aşteptă să se închidă uşa, apoi, gânditoare, întrebă:
– Ce-o fi în capul tatei de ne lasă singure? Greu e cu bărbaţii ăştia! Vino să-ţi arăt colecţiile mele!
O clipă mai târziu, în camera ei păru să fi uitat că nu era singură. urcă pe pervazul ferestrei. Părea cufundată în sine, gustând deliciile respirării aerului curat, cu genunchii îndoiţi la piept, cu palmele întoarse în sus. De fapt încerca să-şi înţeleagă simţămintele. Şi ceea ce simţea ea acum era ca o strângere lăuntrică, o senzaţie ciudată de vid şi de beznă, un spasm mintal, o dorinţă irezistibilă de a o împiedica pe Sorina să se apropie prea mult de ea. Simţind mişcare în jurul ei, strigă:
– Nu suport să se atingă cineva de lucrurile mele! Eşti o băgăcioasă… iar obiceiul de a te vârî cu de-a sila în viaţa cuiva e scârbos! (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990