Cercul de oglindă / Răzvan şi Dolina /2


ann7

(…)
– Rău faci că nu bei! Fii bună şi amână ce ai de spus pentru câteva minute…
Băutura îi încinsese obrajii. Dolina, cu o detaşare deplină, îi urmărea mişcările şi îl judeca. „N-a fost niciodată un om cumpătat. Îi place să bea, să mănânce bine. Dacă nu se abţine, se va îmbolnăvi…”
– Sunt gata! zise el scurt şi împinse farfuria goală.
Dolina îl privi câteva clipe, apoi se hotărî:
– Pentru că suntem, tu ai spus-o, într-o intimitate plăcută, te anunţ că sunt hotărâtă să fac publică relaţia ta cu…
Răzvan izbucni în hohote de râs. Râdea cu toată fiinţa. Râsul îl făcea urât.
– Prea târziu, mult prea târziu… A, nu ţi-am adus la cunoştinţă evenimentul de ultimă oră: de astăzi sunt un simplu inginer agronom, şef la un depozit de legume şi fructe… Te bucuri? suferi?
Neprimind nici un răspuns, ridică din umeri şi continuă:
– Vor fi unii care vor crede că brusca mea cădere ţi-o datorez ţie, dar, pentru că suntem într-o plăcută intimitate, o să-ţi spun adevărul, nu de alta, dar după mintea ta, poţi crede că ai câştigat…
Răzvan o privi gânditor, trăsăturile i se înăspriră pe neaşteptate, se împietriră, vocea nu mai avea nimic personal, devenise o voce oarecare.
– Războiul cu tine nu m-ar fi clintit din loc, am calculat bine fiecare mişcare… Am început să pierd teren în ziua în care am impus includerea unei tapiserii a Sorinei între lucrările alese să alcătuiască o expoziţie peste hotare. Am insistat pentru că lucrarea merita… Ştiai că şi Sorina e artistă? Este şi talentată. Şi tu erai talentată. Fiecare dintre voi, tu în muzică, ea în domeniul ei, sunteţi unice. Te eşti şi o fire slabă. Ai dat cu piciorul unei cariere pentru că un bărbat egoist ţi-a cerut să i te dediciţ. Vezi, nici măcar nu sunt măgulit… Sorina e făcută din alt aluat. Şi ei i-am spus că în artă ori eşti primul ori te lipseşti, dar şi-a văzut de drumul ei iar eu am fost bucuros, chiar fericit să o văd progresând… În ea există acel sâmbure de nebunie despre care ţi-am vorbit odată…
Tăcu. Îşi făcu de lucru cu suportul de argint pentru tacâmuri, îşi mai turnă un pahar cu vin şi continuă:
– Un vin excelent! Bea, Dolina, ştiu că-ţi plăcea un vin bun…
Dolina nu resimţea, în această clipă, decât indiferenţă şi instabilitate. Îi convenea starea de ciudată incertitudine.
Parcă o ajuta să prindă puteri, să se uite în ochii lui, să-i asculte vocea, fără să încerce vreo dorinţă.
– Ignat, îl ştii, grafician şi mai mare la artiştii plastici, gelos, o iubea pe Sorina, dar ea l-a trimis la plimbare, a aranjat cu juriul şi lucrarea ei a fost din nou exclusă. Nu mi-a plăcut şi am intervenit şi peste capul lor, lucrarea a plecat. Însă, la prima ei expoziţie personală, el şi alţii au asmuţit critica asupra ei. Ea nu se putea apăra, aşa că am intervenit. Am făcut aşa ca să li se taie nişte fonduri; o scrisorică mai sus şi gata, o primă cărămidă de la temelia carierei mele s-a mişcat…
Îşi aprinse pipa. Tutunul ars mirosea plăcut. Se lăsă absorbit de fumul albastru ce se înălţa spre tavan. Dolina deschise fereastra spre zgomotele oraşului şi spre umbrele parcului din apropiere.
– Răzvan, zise ea rămânând rezemată de pervazul ferestrei, sincer îmi pare rău, dar să revenim la ceea ce ne priveşte direct…
– De ce te grăbeşti? N-am terminat. Ne aflăm într-o intimitate plăcută, n-ar fi exclus să doresc să-ţi sărut aluniţa din scobitura claviculei, îţi plăcea foarte mult, nu?
Trăsăturile chipului aveau din nou expresia unei păsări de pradă. De data asta Dolina nu simţi decât dezgust.
– Nu te speria, am glumit, plăcerea mea, dacă ai uitat-o, e ca femeia să mi se ofere, să vină ea spre mine…
Îl văzu pe Răzvan fixând-o cu coada ochiului, întinzându-şi picioarelor, relaxându-se. Veni de la fereastră. Se îndreptă spre măsuţa pe care îşi lăsase poşeta. Scotoci după ruj, după pudrieră.
– Sunt îngrozitor de palidă, murmură ea trecând rujul peste conturul buzelor.
– Eşti încă frumoasă, gura e cum nu se poate mai senzuală, ochii puri. N-am mai văzut la nimeni acest contrast nemaipomenit, nimic nu e mai erotic decât îmbinarea purităţii cu senzualitatea…
– Ascultă, îl întrerupse Dolina cu o voce rece, lasă-mi-o pe Diana, nu o traumatiza purtând-o prin tribunal…
– Ea m-a implorat…
– Minţi! Tu ai obligat-o, ai momit-o cu tot felul de fleacuri. Nu te mai baza pe incapacitatea mea de a acţiona, de a hotărî. Uită-te la mine, o fată nu poate să fie încredinţată unui tată imoral! Voi demonstra…
El zâmbi îngăduitor.
– Rău, foarte rău. Nu vrei să înţelegi, nu vrei să înveţi nimic. Ce să demonstrezi? Că după doi ani de singurătate, soţul tău, care n-a încetat să te implore să te întorci la el, are o prietenă, o femeie onorabilă… Apropo, lumea vorbeşte că eşti amanta nepricopsitului ăla de avocat?…
– Calomnii!
– Sigur că e aşa! Şi puţin îmi pasă, în fond…
O fixă din nou cu ochii lui sălbatici.
– Nai să poţi convinge pe nimeni că e aşa, mai ales pe vigilenţii oameni ai legii. Crezi că între o mamă imorală, cu idei fanteziste şi un tată îndatoritor, se mai pune problema la care dintre ei minorul va avea un climat mai sănătos? Reflectează şi tu!
Vocea îi era insinuantă şi blândă, cu slabe rezonanţe metalice. Dolina se surprinse că îi dădea dreptate şi vina era numai a ei. Să mai existe oare vreo posibilitate? Greu de crezut. De prea multă oboseală, Dolinei i se făcu ameţeală. Rezistă şi zise:
– Atunci am o singură soluţie, să mă întorc la tine…
Chipul lui Răzvan deveni impenetrabil. Brusc, el începu să râdă.
– Cine-ţi cere să te întorci?
– Atunci de ce?…Vrei să te răzbuni?
– Nu! Pur şi simplu nu-mi place să pierd!
Răzvan se ridică, trase după el două fotolii mici, o apucă pe Dolina de umeri obligând﷓o să se aşeze, apoi luă şi el loc în cel de al doilea fotoliu.
– N-ai ştiut niciodată să te cruţi. Te simţi umilită? O meriţi! Eşti în mâna mea! Eu sunt cel care pune condiţii: Diana o să locuiască la mine, şi e dorinţa ei, tu poţi să o vezi oricând doreşti. Ei, în sfârşit, iată-te femeie liberă, aşa cum ai dorit. Sper să avem pronunţarea procesului de divorţ într-o lună, eu zic să cădem de acord şi să împărţim vina…
– Crezi că…
– N-ai ce face, altfel, Diana să afle că ai un amant…
Dolina se adunase în fotoliu, făcându-se mică. „Dacă vrei să învingi răul, taie-l de la rădăcini”, fu gândul ei. Apoi, buzele se mişcară greu, dar cuvintele rostite fură clare:
– Ce de întâmplări ne oferă viaţa, nu-i aşa? N-ai ştiut că unele dintre ele se înlănţuie într-un mod bizar? Este imprudent să rămâi în faţa unei guri de lift…
– Teatru absurd? o întrebă ironic Răzvan.
Privirea ei, înceţoşată până acum redeveni pură. Şi pentru că trăsăturile bărbatului de lângă ea îi apăreau aburite, de parcă le vedea prin oglinda din baie umezită de vapori de apă, întinse degetele să şteargă aburul. Degetele ei atinseră obrazul bărbatului, dar întâlniră câteva fire de barbă, aspre şi retrase degetele de parcă ar fi dat peste foc.
Scotoci iar în poşetă după batistă. Odată cu ea scoase şi biletul de tren. Îl privi o clipă, se ridică şi hotărî:
– Plec, să nu pierd trenul!
– Aşteaptă, te conduc la gară.
Dolina nu protestă.
Deschise uşa. Din prag se întoarse cu faţa spre apartament, puse palma pe pieptul lui Răzvan.
– Rămâi acasă!
Curând uşa de la intrare se închise cu zgomot acoperindu-i paşii.

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Reclame