Cercul de oglindă / Răzvan şi Dolina


intoarcere

Dolina intră în viaţa agitată a oraşului, dar neputând să intre şi în ritmul impus, se retrase pe cheiul apei urmărindu-i curgerea domoală. Cineva aruncă un pumn de pietre şi apa păru să fiarbă. Trecând pe celălalt mal, simţi miros de mâl, ca şi cum ar fi păşit într-un spaţiu mlăştinos. Traversă piaţa în care o statuie ciudată reprezentând o femeie aplecată peste o grămadă de trupuri o făcu să se gândească la cât de sigure, de bine sunt conturate unele lucruri. Se opri în faţa unei fântâni arteziene scoasă din funcţiune. La primă vedere, fântâna îi aduse un simţământ penibil de inutilitate, apoi imaginea aridă îi evocă ceva din ciudăţenia şi schimbarea oamenilor. Puţin mai departe, de parcă ar fi păstrat un aer nefiresc de rezervă, câţiva arbuşti cu crengile tunse şi ajustate. Printre ei crescuse un fir de trandafir, ca şi cum ar fi vrut să imprime pieţei o şi mai vie prezenţă.
O tânără blondă, foarte drăguţă, dar ai cărei obraji de o paloare sidefie ca şi cearcănele albăstrii din jurul pleoapelor, te fac să te gândeşti că o boală grea s-a cuibărit în trupul zvelt, că nu va trece mult timp şi nimic nu va mai fi armonios în el, o rugă pe Dolina să o fotografieze lângă statuie. Dolina îi îndeplini dorinţa. Fata îi mulţumi cu un zâmbet şi rămase cu faţa spre fântâna arteziană. Privea atent şi uşor înfricoşată, de parcă se temea să nu se lase prinsă în capcane lucrurilor statice.
Prezenţa ei trezea nelinişte şi Dolina nu mai putu rămâne în apropierea ei. Traversă din nou piaţa şi intră în holul poştei.
Găsi cu greu un telefon în stare de funcţionare liber. De data asta avu noroc, răspunse chiar el. Nu păru surprins. Regreta însă că nu o putea vedea imediat. Promise însă că va ajunge acasă înainte de ora cinci. Să-l aştepte. Nu. Ea nu vrea să-l întâlnească acasă. El râse uşor şi încheie scurt:
– Ne-am înţeles, vin cât pot de curând…
Dolina părăsi clădirea poştei un pic speriată. Voia să discute cu Răzvan, dar nu în prezenţa Dianei şi, apoi, mai erau atâtea ore până la cinci. Cum să petreacă ziua? Să colinde magazinele? Nu intra în obiceiul ei. Să meargă la cinematograf? Nu avea dispoziţia necesară. În cele din urmă hotărî să meargă le Agenţie şi să cumpere bilet de întoarce la Holzu.
O maşină stopă lângă trotuar, se deschise o portieră şi coborî Răzvan. Uşor adus de spate, cu muşchii feţei căzuţi, arăta îmbătrânit.
– Ce zici de inspiraţia mea de a trece pe aici?
Vocea îi era cea din totdeauna: vie, sigură.
– Urcă! Mergem acasă.
Dolina ştia că întreaga ei fiinţă era vulnerabilă, descoperită ca o rană peste care n-a avut când să pună un pansament. Singura ei grijă era să se ferească de orice atingere. Desigur, existau şi soluţii radicale, dintre care, poate, cea mai bună: să-şi ia inima în dinţi, să se recunoască depăşită, şi să accepte propunerea lui Răzvan, să analizeze suferinţa şi pierderile comune, să se scufunde împreună în adâncul trecutului şi tot împreună, cu Diana între ei, să iasă din nou la suprafaţă. Curios şi de necrezut, ei doi nu au trăit până acum niciodată o emoţie comună. Pentru iubirea, înstrăinarea, despărţirea lor, fiecare dintre ei suferise în felul său. Dar e oare cu putinţă să reîncepi o viaţă după ce s-a dus tinereţea?

Sufrageria era inundată de soare. În oglinda care dubla pereţii vitrinei scânteiau paharele de cristal şi câteva vase mici de argint. Dolina nu se putu reţine să nu privească fiecare lucru în parte. Pe un perete trona o tapiserie pe care nu o ştia. Scaunele erau altfel aranjate în jurul mesei, televizorul mutat sub fereastră, în locul lui un coş mare de nuiele împletite, băiţuite în mai mult nuanţe de bej, iar pe fundul lui o pernă şi peste pernă, încolăcit, dormea un şoricar.
– O cheamă Cleo. Fiică-ta îşi dorea de multă vreme un câine, acum îl are, spuse Răzvan peste umărul ei şi răsuflarea lui o arse.
– Unde e Diana?
Răzvan ridică mirat din sprâncene.
– Unde vrei să fie? În tabără!
Uluită, Dolina deschise ochii mari.
– Cum e în tabără? Mi-au dat telefon că a fugit… şi avocatul tău…
– În primul rând, fata n-a fugit, a plecat cu aprobarea directorului, vaca aia de profesoară n-a reţinut, sau a uitat, avocatul te-a anunţat pentru că eu l-am rugat, să nu intri în panică.

Răzvan, cu nepăsarea omului stăpân pe sine, o invită:
– Ia loc la masă. În câteva clipe pregătesc şi o gustare.
– Nu te deranja. Ţi-am spus că avem de vorbit.
Şi fără să ţină seama de împotrivirea ei, Răzvan aşternu la cele două capete ale mesei câte un dreptunghi din pânză de damasc, scoase din vitrină două pahare, două farfurii din porţelan fin, tacâmuri de argint.
– Văd că te-ai ajuns…
Răzvan, ocupat cu aranjatul mesei, păru să nu fi auzit cuvintele ei. După ce turnă vin în pahare, zise:
– Sper să-ţi fi păstrat gustul pentru băuturi fine. E un vin excelent…
– Nu beau!
– Cum vrei, păcat!
Fără să se grăbească, sorbi o înghiţitură, strânse buzele plimbă vinul dintr-o parte în alta, cu gura închisă, savură înghiţitura, puse paharul pe masă, ieşi, reveni cu un platou cu friptură rece, brânză şi şuncă.
– Mănâncă!
Dolina se supuse. Îl cunoştea prea bine pe Răzvan pentru a se amăgi că va accepta să discute înainte de a fi găsit el de cuviinţă că sosise momentul. Luă o bucăţică de brânză, dar nu se simţi în stare să înghită nici un dumicat.
Răzvan o observa. Privirea lui căpătase expresia unei păsări de pradă.
– Te-am rugat să te întorci acasă. Nu m-ai ascultat. Acum, că suntem într-o plăcută intimitate, îţi spun că o să ai ce regreta… Haide, mănâncă!
Păru surprins de reacţia Dolinei care îl privi câteva clipe înainte de a se apuca să taie, în bucăţi mici, friptura, fără să lase să i se ghicească tulburarea. Continuă să vorbească, întrerupându-se doar pentru a gusta din băutură.
– Şi pentru ca să înţelegi mai bine, o să-ţi amintesc, pe rând, greşelile: ai fugit de-acasă lăsându-mă singur, am suportat greu absenţa ta şi a Dianei… Ştii că ai comis o infracţiune?
– Ştiu, te-ai folosit de greşeala mea…
– Sigur că m-am folosit, dar n-am dat cu paru’, cum se zice… speram să-ţi vină mintea la cap…
– Uite că nu mi-a venit! În schimb, Dolina accentuă cuvintele, îţi cer să renunţi la întâlnirea de mâine de la tribunal!
– Aş face-o cu plăcere, dar vezi, nu pot!
Înghiţi ultimele picături de vin, răstimp în care arunca priviri batjocoritoare.
„Până la urmă şi-a dat arama pe faţă. Nu, el nu este omul pe care l-am iubit. De vreme ce a lăsat să-i scape masca, n-am de ce să-l mai cruţ…” (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s