Cercul de oglindă / Diana


vibratie3

(…)

Diana, posacă, trânti cu furie cărţile, caietele pe masa pe care zăceau învălmăşite o mulţime de obiecte.
– Tâmpită treabă! bombăni ea.
– Ai necazuri?
La întrebarea Dolinei, pufni înfundat şi înverşunat.
– Au adus la magazin biciclete. Eu nu-mi pot permite…
– De ce? Ţi-am refuzat vreodată ceva?
Diana se întoarse iritată.
– Nu! face parte din tactica ta, dar te-am văzut mereu numărând, împărţind banii… m-am săturat!
Izbi cu pumnul în masă şi se trânti pe un scaun.
– Ştii… într-o familie…
– Să nu-mi spui că noi două alcătuim o familie! Eram o familie când stăteam cu tata… Noi două suntem nişte biluţe amărâte într-un săculeţ… dacă din întâmplare cuiva îi trece prin cap să răstoarne săculeţul, eu, cel puţin, m-aş rostogoli cu totul în altă direcţie…
Îşi încleştă fălcile, gâtul i se înţepeni de parcă ar fi fost sudat de şira spinării.
– Măcar dacă ai avea curajul să recunoşti că te-ai cam fraierit lăsându-l pe tata…
Îşi azvârli capul pe spate. Cârlionţii negri, rebeli, săriră ca speriaţi lăsând liberă fruntea înaltă, boltită.
Rămase la pândă. Apoi, botoasă zise cu o voce schimbată:
– Am uitat că în casa asta nu ai voie să te descarci… dar nu m-am mai putut stăpâni, îmi sunt răscolite toate umorile!
– Trebuie să recunosc că e cam mult, fu de acord Dolina îngăduitoare, în ultima vreme am fost ocupată, n-am prea stat de vorbă…
– Atâta pagubă! Noi două nu suntem făcute să ne înţelegem, aşa zice şi tata… Mereu vrei să stai de vorbă, mereu ai de rezolvat sau de îndreptat câte ceva şi sfârşeşti prin a declara că ba unul, ba altul nu te lasă să fii tu însăţi, că mereu eşti obligată să faci altfel decât ţi-e firea…
– Eşti un copil…
– Vezi? faci greşeală după greşeală. Sau nu-ţi convine să accepţi că am crescut, că sunt precoce şi…
De data asta îşi feri privirea ascunzându-şi un zâmbet superior.
– Foarte interesant, fetiţa mea, mai ai multe gânduri din astea?
– Destule, tata m-a învăţat cum să înţeleg ce se întâmplă în viaţă, cum să mă folosesc de ea, mai zice că…
Se lăsă pe spate, adunându-şi picioarele sub scaun. După o clipă, lăsă picioarele să-i cadă şi se aplecă peste masa de scris.
– Pun pariu că te grăbeşti. Tu eşti mereu punctuală, parcă ai fi înghiţit o pendulă…
– Diana, cred că o să-ţi trag o bătaie!
Degetele Dianei se încleştară pe un creion. După o clipă tremurau vizibil. Chipul, deşi împietrit, înflorise într-o expresie de bucurie răutăcioasă.
– …Fiecare cu metodele lui!
Ochii îi sclipiră tainic a satisfacţie. Aruncă departe creionul şi răsturnă geanta cu cărţi pe masă. Dintre filele unei reviste căzu o hârtie împăturită. O luă, o desfăcu şi o întinse pe colţul mesei. Nu rosti nici un cuvânt, dar gura ei întredeschisă părea să exprime o invitaţie ce nu putea să treacă neobservată. Dolina vru să plece, dar văzu cum Diana ţintuise hârtia cu degetele arătătoare de lemnul mesei pentru a o face cât mai vizibilă. Se apropie. O coală de hârtie obişnuită. Într-un colţ numele: Stoian Diana. În mijlocul paginii un portret, portretul lui Răzvan. De undeva din spate, surâdea dintr-un medalion Diana. Pe restul paginii alte portrete. Toate îl înfăţişau pe Răzvan. Jos, ca o notă de subsol, atrăgeau atenţia câteva rânduri scrise cu litere mici: întrebare: Ce aţi dori să se schimbe în familie? răspuns: Mama să plece într-o lungă, lungă delegaţie. Să revină în viaţa mea şi a lui tata, când va fi învăţat să fie fericită.
Urmă un răgaz de tăcere. Braţul Dianei, cu mâna delicată, nervoasă, căzu peste foaia de hârtie. Dolina se făcu că nu observă gestul şi nici petele roşii care colorau obrajii fetei şi rosti:
– Da, original şi…
Diana ridică brusc mâna, pufnind în felul ei obişnuit:
– Ce mai reacţii ai… Alta în locul tău ar fi băgat un text să dărâme casa! Fă şi tu ceva: plesneşte-mă, ţipă, acuză-mă…
Dolina nu-şi mai putu stăpâni un tremur nervos. Nu-i chip să se elibereze de un gând: Diana este exact aşa cum a vrut să o formeze Răzvan; aşa cum este el, în toiul unei neînţelegeri, are un calm desăvârşit, darul replicii, plăcerea de a răni pe cel cu care se află în dispută, privirea ca de gheaţă. Auzi glasul fetei prin negura altor gânduri.
– … nu-mi place deloc felul în care trăim, mă plictisesc de moarte de când suntem independente…
Dolina simţi că furia stă gata să ţâşnească la suprafaţă. Se îndreptă spre uşă. Se strădui să calce cât mai uşor. Primul pas făcu să trosnească parchetul. Rămase să asculte. Diana îşi lăsase capul pe spate şi privea tavanul.
– Fă-ţi lecţiile!
– Dacă o să am chef, dacă o să am timp, dacă o să am ce n-am…
Suflarea cuvintelor era rece.

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s