Cercul de oglindă / Dolina / 2


wllpaper_iarna_1280x1024

(…) Dolina deschise ochii, Diana, abia ghicită sub halatul prea larg de baie, cu capul înfăşurat într-un prosop, ridică din umeri.
– Văd că nu am voie să fac nimic în casa asta… şi manevră butonul radioului lăsându-l să cânte în surdină.
– Diana! o chemă ea încet.
– A! făcu fata mirată, te-ai şi întors? Tonul era rece.
– Da, m-am întors…
– De ce n-ai venit cu tata, cu maşina? îţi place cu adevărat să te înghesui în trenul de seară?
Fotoliul în care tocmai se aşezase Ana scârţâi neliniştit.
– Diana, fă bine şi…
– Las-o să-şi facă numărul… e mai bine pentru toţi, interveni Dolina cu voce stinsă.
– Da, tata zice să nu vă las să-mi băgaţi pumnul în gură, am paiş’pe ani şi sunt fata lui…
Cuvintele se scufundau în întuneric, o beznă de nepătruns astupa ochii, urechile, gura Dolinei. Îşi simţi inima prinsă într-o încleştare, bătând gata să-i spargă pieptul.
– Noi am cinat. Tu vrei să mănânci ceva? întrebă Ana.
Dolina nu răspunse. Rămase privind în gol.
– Ah, mama! zău, ai un fel de a te întuneca de mă ia cu fiori…
Diana nu voia să accepte scufundarea în întuneric. Nu accepta nici tăcerea. Întoarse din nou butonul radioului. Se transmitea un concert. Schimbă postul, lungimea de undă până ce încăperea fu inundată de zgomote puternice şi ritmice. Ascultă atentă câteva clipe. Se plictisi repede.
– Nimic de ascultat la posturile astea…
– Eşti prea răsfăţată, de fapt, zise Ana, nu cred că ştii ce vrei, faci pe grozava…
– Iar n-ai loc de mine? Nu ţi-a spus tata să mă laşi să mă dezvolt natural? Să am opinii şi dorinţe?
Dolina întoarse capul.
De cealaltă parte a ferestrelor, afară, viscolea. Noaptea era albă.
– Mama, ştii că sâmbătă începe vacanţa?
– Ştiu…
– Da… pe tine greu te surprinde cineva. Tata ne-a propus o săptămână pe Semenic… o să schiem, o să…
– De unde schiuri?
– Închide ochii! îi strigă Diana.
Se supuse maşinal. La urma urmei, de ce e tot timpul gata indispusă? În fond ce s-a întâmplat? Nimic deosebit. Răzvan a venit s-o vadă pe fiică-sa. E dreptul lui, sau mai ales dorinţa lui de a o vedea ori de câte ori vrea şi ea nu s-a opus.
– Uite că au apărut schiurile… şi echipament pentru mine… e mişto, nu? şi aici, în sacoşa asta mare, ce-o mai fi? ahaa, încă un echipament, ăsta e pentru tine!
Diana, dibace, aruncă un pachet voluminos în poala mamei sale.
– Mama, o să-ţi placă, nişte lucruşoare a-ntâia, or fi costat o groază de bani, da’ tata nu e zgârcit… Ah, ce frumoasă e vacanţa, ce bine că am un tată ca tata şi o mamă încă tânără şi frumoasă… Hai zâmbeşte! Te rooog! Nu vrei sau nu poţi? Tata zice că nu vrei să poţi… Eu am hotărât ca, atunci când o să mă mărit, n-o să las să treacă nici măcar o clipă fără să râd… Aşa o să fie toată suflarea din jurul meu fericită. Tu ce crezi, acreala asta a ta o fi contagioasă? Eu zic că nu, că tata a rezistat atâţia ani lângă tine şi a rămas un om vesel. Nu desfaci pachetul?
– Lasă-mă, Diana, nu sunt în stare de nimic… şi nici n-o să merg cu voi…
– Aşa zicea şi tata! Dacă nu vrei, nu vrei…
– Ascultă, ţi-am vorbit pe larg despre situaţia…
– Ce-mi pasă mie de situaţia ta? ţipă Diana, sunt de acord şi cu tine şi cu tata. Nu vreau, de fapt nici nu-mi pasă, să ştiu care dintre voi e vinovat… Trăiţi-vă viaţa aşa cum doriţi…Vezi? mă obligi să nu-mi ţin cuvântul dat tatei… i-am promis că n-am să rostesc nicio vorbă… ei, bine, mamă, te-a urmărit după ce v-aţi despărţit în faţa tribunalului… Suferea, i-am spus şi lui: trăiţi-vă viaţa fiecare în felul vostru, aşa cum vă place…
Dolina simţi că se clătina cu scaun cu tot, ca şi cum cineva ar fi înclinat parchetul şi el se mişca într-o serie de bucle succesive. Nu, nu era asta. Tremura, pur şi simplu, ea tremura.
Diana după ce se învârti o vreme prin casă, veni şi se rezemă de umărul ei, încercând să se arate supusă şi dependentă. Dolina îi mângâie părul.
– Mama, ştii, eu sunt o fire veselă iar tu te laşi prea uşor cuprinsă de tristeţe… ca să nu mai vorbesc de tăcerile insuportabile… şi-apoi, eu sunt nefericită, bănuieşti tu cât sufăr că tata nu mai stă cu noi? Zilele, în care e cu mine, sunt aşa de scurte… mi se întâmplă să mă întreb: cine o să mă câştige? tata sau mama? care dintre ei e mai puternic? tata sau mama?…
Dolina îi căută privirea.
– Diana, trebuie să ştii că tatăl tău a avut mereu avantaj asupra mea. E foarte puternic şi mai are şi marele merit de a ieşi mereu învingător, precum şi iscusinţa să-şi lase adversarul la pământ… are mult sânge rece, nu se înduioşează, egoismul lui e parcă senin şi sănătos…îi place să spună că l-a copleşit viaţa cu tot ce şi-a dorit…
Fata zvâcni de lângă ea.
– El zice că n-a reuşit totul, aşa cum ar fi vrut, aşa cum ar fi normal, aşa cum ar merita, şi asta, din cauza ta, eşti prea zbuciumată, prea nervoasă, prea dificilă…
Dolina îşi masă locul dintre sprâncene cu un deget.
– Se poate… spuse lăsând mâna să-i cadă peste speteaza scaunului. Căsătoria, poţi înţelege şi tu, eşti destul de mare, este, ar trebui să fie, o mare prietenie. Eu şi tatăl tău n-am reuşit să fim prieteni, atâta tot… Nu e vina noastră, sau e vina amândurora.
– Ba există un singur vinovat, strigă fata cu vocea iritată, cu ochii brusc întunecaţi, tata zice că tu nu poţi decât să pluteşti prin lumea asta, nu eşti în stare să te cufunzi în viaţă din creştet până în picioare… El nu-ţi cere altceva decât să trăieşti… Fă cum vrei, dar nu mă împiedica să-l admir, să-l aprob, să vreau să învăţ de la el cum să mă descurc…
Dolina strânse pleoapele până simţi durere. Când vorbi, vocea ei era dură, hotărâtă:
– Adoră-l, aprobă-l, dar eu simt că nu ne iubeşte, dragostea lui nu e dragoste, e mai mult voinţă copleşitoare, ambiţia de a nu pierde nimic, niciodată!
Diana o fulgeră cu o privire tăioasă, crudă, fugi din cameră. Dolia făcu un gest, vrând să se ridice. Ana o opri.
– Las-o! Iar tu ia aminte la vorbele mele: o faptă rea o răscumperi cu o faptă bună, o vorbă rea nu poate fi răscumpărată cu nimic, un gând rău te scoate din rândul oamenilor de omenie… o femeie mândră, cinstită, luptă cu necazurile ei şi dacă este drept ceea ce face, iese curată… Nu se cade să-i murdăreşti nici măcar cu un gând urât pe cei care ţi-au fost dragi…
Cuvintele Anei erau încărcate cu o forţă tainică, o forţă parcă potrivnică Dolinei.
Diana apăru în prag şi de-acolo o ţintuia pe mamă-sa cu o privire piezişă.
– Am dreptul să aleg la care dintre voi să stau?
– Da, răspunse Dolina speriată, dar tu eşti a mea…
Diana stătea tot în prag, ţinând uşa deschisă cu piciorul. După un timp făcu un pas înainte şi uşa căzu cu zgomot.
– Eu nu sunt a cuiva… eu am să aleg între voi doi… încă nu ştiu pe care… tu eşti prea imposibil de acaparatoare, uşor de modă veche, niciodată originală, tata zice că…
Dolina se uita la buzele fetei şi i se păru că se mişcau fără control, parcă nu vorbeau, parcă striveau nuci.
Ana îi ceru fetei să tacă.
Diana îşi frământa mâinile. Dolina o privea. Târziu zise:
– Nu mă lua în seamă, sunt obosită… o să mă culc!
– E singurul lucru înţelept!…
Şi nu mai vorbiră altceva, dar ştiau, amândouă, că între ele se afla un tărâm de neînţelegeri şi nelinişte. (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s