Cercul de oglindă / Dolina

(…)

Dolina intră în casă, îşi scoase haina, o atârnă în cuier, aruncă o privire în jur. O dungă galbenă de lumină înviora parchetul, se strecura pe sub uşa de la baie, se auzea clipocitul apei. Diana se afla la ora ei de igienă, şi, în bucătărie, zăngănit de ceşti. Probabil că Ana pregătea ceaiul. Îşi descălţă cizmele, apoi cu vârful piciorului căută, pe pipăite, papucii de casă. Îi găsi la locul lor, îi încălţă. Îşi frecă mâinile îngheţate. Palmele îi erau moi şi pielea, încălzită prin frecare, ustura. „Am pe undeva o pereche de mănuşi îmblănite, să le caut. Zăbovi o clipă, ca şi cum cineva ar trebui să fie de acord cu intenţia sa. Abia când din camera de baie străbătu strigătul Dianei: „Ana, vin’ şi dă-mi prosopu’!”, aprinse lumina. Observă că propria-i umbră, proiectată pe perete, semăna cu un copac fără ramuri. Şi totuşi, aerul pe care-l respira era aerul de-acasă; dintr-o clipă în alta, Diana, învelită în halatul de baie, se putea repezi să i se atârne de gât şi, alintându-se, prefăcându-se îngrijorată, s-o ia la rost: de ce vii atât de târziu? eşti îngheţată tun, să nu răceşti, ce mi-ai adus?
Nu, în seara asta nu avea putere să o asculte şi să-i surâdă, aşa că se va retrage în camera ei. Un gest de rutină; ridică privirea spre oglinda prinsă pe perete. I se păru, şi de data asta, că ea, cea care stătea în faţa oglinzii, era mai puţin reală decât cea reflectată de apele argintii. Surâse dispreţuitor, fără să-şi dea seama că acest surâs o teroriza. În pragul dormitorului, avu senzaţia că a călcat pe un strat de cioburi de sticlă. Se răzgândi şi intră în sufragerie. Aici parcă era mai bine, deşi senzaţia de oboseală n-o părăsea. Era atât de obosită încât până şi părul îl simţea apăsând-o ca o povară. Pe masa de lucru a Dianei era deschis carnetul de note. Îl ridică, apoi îl închise. În uşă apăru Ana cu un prosop pe braţ.
– Te-ai întors? o întrebă şi fără să-şi ascundă curiozitatea, îi cercetă chipul.
– Diana şi-a făcut lecţiile? se interesă Dolina mai mult pentru a scăpa de privirea ei.
– Văd, după cum te porţi, că ai avut o zi grea… Eu zic să te îngrijeşti, du-te la doctor!
– Să-mi spună, ce? Că am ajuns într-o stare de excesivă extenuare? Asta o ştiu şi singură, ce ar putea descoperi mai mult?…
– Atunci învaţă să păstrezi ce ţi-a mai rămas…E timpul să te gândeşti şi la tine…
Dolina se lăsă pe un scaun fără să se instaleze comod, ca şi cum ar fi avut de gând să se ridice din nou, să iasă din casă sau să facă o mie şi una de lucruri.
– Au murit! zise ea văzând trandafirii ofiliţi în vază şi, cum sta, pe marginea scaunului, culese petalele căzute pe masă şi le strivi între degete. Ana întrebă din nou:
– Ai avut o zi grea?
– Suportabilă… răspunse Dolina după ce aruncă petalele strivite şi începu să-şi maseze gleznele. Ana, am întâlnit un avocat care şi-a băgat în cap că am nevoie de ajutorul lui… e din Mădăreni, poate îl cunoşti?
– Sigur! Cine nu-l cunoaşte! Dănuţ, băiat de treabă, orfan. Taică-su a murit prin ‘50 sau chiar înainte, nu mai ţin minte… făcuse omu’ războiu’ şi a venit să moară acasă, într-o încăierare…
Dolina se simţi de parcă ar fi făcut un mare efort să asculte voci care se depărtau. Încercă să se concentreze. Reuşi. Memoria îi aduse aproape o zi de august în care citise paginile scrise de Virgil Anton. Glasul Anei se pierdu; aşa cum se întâmplă când schimbi canalul unui post de radio. Se impunea o altă voce: vocea judecătorului Virgil Anton. Îi era mai bine aşa, cu gândurile împrăştiate. „Să fie el pruncul pe care ţăranca văduvă îl ţinea la piept în timpul procesului?”
Ana ieşi. Dolina îşi coborî pleoapele şi văzu, într-un fel de ceaţă albastră, sala tribunalului din Holzu, pe ţăranca tânără alăptându-şi copilul cu acea lipsă de pudoare încântătoare, specifică femeii-mamă, pironind cu privirea limpede, dar neîncrezătoare, completul de judecată şi poate abia stăpânindu-şi dorinţa de a se smulge din acel loc, să fugă. Şi în final, să nu-şi mai poată ascunde uimirea şi să întrebe: Da’ de ce a trebuit să moară omu’ meu? Nimeni nu s-a grăbit să-i dea o explicaţie, să o ajute… Poate oare cineva să ajute pe altcineva în momente de disperare? Se pare că tata a amânat pronunţarea tocmai pentru a încerca…Dolina îşi strânse tare pleoapele. Nu voia, nu avea putere de a suporta imaginea lui Virgil Anton.
De dincolo se auzea ciripitul Dianei. Alungă imaginile închipuite şi-şi spuse: „Toate câte mi s-au întâmplat rămân un fleac în comparaţie cu … cu ce?” În comparaţie cu ce? şi se grăbi să răspundă; se temea să nu ţâşnească de undeva un alt răspuns care să nu-i fie chiar pe plac. Ea avea răspunsul pregătit. Era mereu acelaşi: importantă, foarte importantă, este ea Diana.
Ana se întoarse. Mulţimea ridurilor ce-i brăzdau faţa păreau adunate în jurul gurii, schimbându-i expresia de blândeţe cu una de îngrijorare. Se opri lângă Dolina şi fruntea i se încreţi, trădându-i încurcătura. După o pauză zise:
– Vezi cum şi ce răspunzi Dianei… fu Stoian pe-aici şi o montă împotriva ta…
Dolina avu senzaţia că cineva dărâmase pereţii casei şi o izbea în plin rafala unui vânt pătrunzător.
– Şi-a făcut lecţiile? Era ca şi cum s-ar fi trezit din somn şi voia să-şi audă propriul glas.
– N-a avut vreme. Las’, nu se mută şcoala din loc, dacă merge cu lecţiile nefăcute…
Dolina se lăsă pe un scaun ca şi cum i s-ar fi muiat coloana vertebrală. Desluşi, dar nu cu ochii, cu ei nu părea să mai vadă, ci cu întreaga fiinţă, o dâră de lumină aspră ce se strecurase prin obloanele ferestrei. O grămadă de gânduri o apăsau. Şi ar fi continuat să o tortureze, dacă n-ar fi salvat-o oboseala. Aţipi, avu un vis. Poate că nici nu era vis, ci pur şi simplu, o viziune la hotarul dinaintea somnului după o zi agitată când încă mai simţi, mai auzi, dar nu ai puterea şi nici dorinţa să orânduieşti impresiile în spaţiul memoriei, sau să lămureşti pe loc ce semnificaţie pot avea. Nu era halucinaţie, dar nici vis nu putea fi, prea trăia cu intensitate fiecare amănunt, fiecare clipă. Îşi amintea până şi cum, ea şi Răzvan ieşiseră din sala de conciliere şi străbătuseră culoarul lung, care nu mai era înţesat cu oameni, ci părea un drum mărginit de o vegetaţie ciudată; plante uriaşe se acopereau unele pe altele sufocându-se reciproc, ea şi Răzvan înaintau greu. Drumul, în fapt coridorul lung al tribunalului, se îngusta, şerpuia şi părea să sfârşească într-un ghem de lumină mişcătoare. Plantele creşteau, erau negre în noapte. Pământul păru să se clatine aruncând-o când spre un copac monstruos, când într-o tufă de ierburi înalte, înspăimântător de dese, nu le putea străbate nici măcar cu gândul. Pe neaşteptate copacii deformaţi, feluritele plante cu frunze enorme şi de forme ciudate, se adunară la un loc, de parcă ar fi fost doar nişte marionete şi păpuşarul le strânsese; se sfârşise spectacolul. Dispăruse drumul, treceau pe o vale, în jurul lor înghesuite una în alta o mulţime de case mici împrejmuite cu garduri joase, negre, aproape lipite de temelie, astfel că nimeni din exterior n-ar fi putut pătrunde înăuntru. Plantele, copacii rămâneau în cercul în care se adunaseră, dar îşi întindeau ramurile peste tot. Ea şi Răzvan mergeau din nou pe un drum care rămânea în negură deşi de la fiecare căsuţă ţâşnea un firicel de lumină caldă. Şi parcă drumul se îngusta. Dolina nu mai putea să meargă alături de el; păşi lateral, abia sfârşi pasul şi totul începu să bubuie: păcănituri de radio, strigăte, mugete, zgomote greu de identificat, peste tot pluteau mirosuri amestecate şi curiozitatea celor ascunşi în casele mici, ale căror uşi şi ferestre în miniatură nu puteau fi deschise din afară, vorbe confuze, parcă rostite într-o limbă străină, Răzvan le respingea cu precizie, parcă ar fi trimis înapoi o minge de tenis, murmurând răspunsuri ce rămâneau neînţelese. Ghemul de lumină în care părea că se afunda din nou drumul pulsa făcând-o să simtă spasme dureroase în viscere. Se simţi lipsită de vlagă şi crezu că se va prăbuşi. Un bărbat ţâşni din ghemul de lumină, sau poate că venise de dincolo de el, nu-l vedea clar, îi desluşea doar fruntea incredibil de îngustă. Ghemul de lumină îl urma în salturi, parcă încercând să-l oprească, să-i lege picioarele, dar bărbatul continua să înainteze prin şi cu el odată. Dolina vru să alerge către el, dar nu-şi putu ridica talpa. Undeva, printre crengi se auzea vocea răstită a lui Răzvan, vorbea într-o limbă necunoscută, cuvintele erau răcnite şi o asurzeau. Încercă să-şi astupe urechile cu palmele, dar constată că nici o parte a trupului său nu o mai asculta. Doar ochii. Privi în jur; nu mai erau singuri; ea şi Răzvan, între ei, cu ei erau şi două femei, le cunoştea, judecătoarea şi grefiera care, îndată ce observară că ea rămăsese pe loc, se sprijiniră de gardul unei căsuţe, apoi dispărură. Între ea şi Răzvan se ridicau acum o mulţime de copaci, vru din nou să păşească, dar nu-şi putu desprinde tălpile de pământ, chiar la vârful picioarelor răsărise un gard viu din tufe de merişor şi pini pitici, simţea că obstacolul ascundea privirii ei pe bărbatul străin şi ghemul de lumină. Se ridică pe vârfuri şi, în spaţiul strâmt dintre temelia unei case şi gardul împrejmuitor, se afla o masă lungă, veche, şubredă, încărcată cu dosare peste care se agitau mai multe mâini. Şi din nou bubuituri, trosnete, vorbe peste care se suprapuneau crâmpeie de muzică, semnale sonore din cele mai felurite şi printre ele desluşi vocea caldă, dar autoritară a Anei:
– Diana, fă radioul mai încet!

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Publicitate