Cercul de oglindă / Dan

(…)

Ziua de iarnă era senină, uscată şi geroasă.
Dolina părăsi tribunalul. Îşi dădu seama în mod vag că trecea din nou de-a lungul coridoarelor întunecate. Răzvan mergea alături de ea. Vocile celor printre care ei îşi făceau drum erau joase, cu o anumită încărcătură de nelinişte, spaimă, speranţă. Ceea ce urmă, pentru Dolina, se pierdu în negura unei dureri care estompa până şi revolta ei împotriva lui Răzvan, nu mai avea putere să-i reproşeze modul în care înţelegea el să lupte. Interceptă o clipă chipul plăcut şi prefăcut al bărbatului şi fu conştientă că ochii lui o ţineau sub observaţie. Refuză să-l însoţească la restaurant, aşa cum refuză şi maşina pe care i-o puse la dispoziţie. La despărţire, după ce poarta grea căzu în urma lor, izolându-i într-un fel de lumea tribunalului, îi întinse mâna şi-i aruncă o privire indiferentă. În ea se cuibărise tristeţea.
Mai privi o dată clădirea veche a tribunalului care continua să-şi pândească, să-şi mistuie victimele.
Zăpada acoperise străzile şi scânteia sub roţile maşinilor. Bulgări mari, întăriţi zburau în toate părţile. Dolina mergea cu pas grăbit. Unde? Nici ea nu ştia. Nehotărâtă, privi ceasul. Soarele era împurpurat şi arunca pe întinderea zăpezii răsfrângeri violet-portocalii.
„Dacă aş putea să fac ce trebuie!… Cel mai important: să ajung acasă…”
Spre ea veneau câţiva tineri. Vorbeau, râdeau zgomotos. „Oare de ce or fi atât de mulţumiţi?” Ajungând în dreptul lor, unul dintre tineri îi aruncă o privire admirativă. Ea nu-şi plecă privirea, avu puterea să imagineze un scurt dialog cu necunoscutul. „Ai vrea să ştii de ce într-o zi frumoasă de iarnă, aşa cum este aceasta, nu-mi dau osteneala să ofer trecătorilor o faţă senină, plăcută, ar fi de datoria mea, nu? să fiu strălucitoare, vie… Sunt, te asigur, cât se poate de vie prin suferinţă… E uşor să critici la vârsta ta…”
Tinerii se îndepărtară.
Văzu firma unei farmacii şi îşi aminti că Ana o rugase să cumpere nişte medicamente. Intră. Înăuntru era curat, cald. Era bine. Întinse reţeta prin ochiul de geam tăiat în ghişeu. Când ridică privirea, se văzu reflectată în oglinda ce acoperea un perete. Căciula alunecase pe o parte. O îndreptă. Odată restabilită simetria, descheie haina. Eşarfa de un roşu portocaliu tremură uşor şi acoperi deschizătura înviorând culoarea închisă a rochiei. Cândva, Răzvan îi spusese că eşarfa era prea ţipătoare, nu era deloc pe gustul lui, iar ea alesese anume pentru această zi de conciliere tocmai această eşarfă. Poate ca o sfidare. Eşecul dacă nu-l poţi evita, cel puţin să pui umărul să-l desăvârşeşti…
„Oare unde ai auzit aceste cuvinte? Renunţă. Nu are nici o importanţă unde şi când. Important este că astăzi te-ai descurcat prin labirintul tribunalului, că încerci să uiţi chipurile speriate ale zecilor de oameni pe care i-ai întâlnit, să-ţi spui că prima înfăţişare, da, într-adevăr a avut loc acolo, într-o sală oarecare, dar că, fără îndoială, te-au cam lăsat nervii şi mai confunzi încă o serie de lucruri, că ai rezistat în acea sală dorinţei de a fugi, sentimentului că te afli acolo pentru ca să răstorni ceremonialul lui da spus cu cincisprezece ani în urmă într-o altă sală, că ai rămas în acel spaţiu al lui da, nu unde erai expusă privirilor severe ale judecătoarei, că următoarea întâlnire e fixată peste şase luni, că ai observat pe stradă un grup de tineri, că ai încercat o scurtă şi necesară comunicare cu ei, că scotoceşti în portmoneu după câţiva bani pentru că ţi se cer, că te rezemi de ghişeu pentru ca să nu cazi de slăbiciune, că închizi ochii să revezi într-o clipă o anume zi, un cinematograf, un Răzvan anume, un Răzvan care a avut pentru tine, e drept de prea puţine ori, emoţii autentice, braţe, sărutări şi, în cele din urmă să-ţi spui o dată mai mult: Ceea ce a fost mai greu am şi înfăptuit, imposibilul a devenit posibil, într-un fel e bine, tu n-ai să te frângi în două, dimpotrivă, te îndrepţi, aranjezi eşarfa, îţi masezi uşor obrajii pământii, iei pachetul cu medicamente…”
Dolina mulţumi farmacistei cu un surâs politicos, vârî pachetul în geantă. O închise.
– Vă întoarceţi în seara asta la Holzu? o întrebă un bărbat.
Dolina se uită intrigată la bărbatul înalt, suplu cu un chip prelung, cu fruntea înaltă, cu ochi pătrunzători şi privirea limpede, îmbrăcat într-o scurtă îmblănită.
– Numele meu e Dan Opreanu şi suntem aproape consăteni. Sunt din Mădăreni… V-am zărit la tribunal şi m-am grăbit să vă ajung; din păcate, unul dintre clienţii mei, m-a reţinut şi v-am pierdut… Norocul meu să vă găsesc aici…
Dan Opreanu vorbea încet cu vocea plină de o bucurie abia ascunsă. Avea faţa smeadă şi frumoasă, cu buze pline şi ochii, acum, gravi păreau a privi înăuntru. Trecură câteva clipe. Dolina parcă preocupată doar de lumina care cădea în spatele bărbatului, tăcea.
Cineva deschise uşa. Aerul rece venea egal şi constant. Un geamăt de balamale şi de lemn ca de oase uscate de reumatism, o făcu pe Dolina să tresară. Bărbatul o prinse hotărât de braţ şi trecură pragul alunecos din pricina stratului subţire de gheaţă. Dolina avu senzaţia că totul se schimbase, totul luase altă formă. Aruncă o privire peste umăr. „Da, atunci când pleci, ceea ce laşi în urmă devine trecut…”
– E încă devreme, zise Dan, vă invit la un mic restaurant intim şi plăcut, un fel de pensiune…
În ciuda stânjenelii, ea nu putu să nu zâmbească la auzul frazei banale dar încărcată de nesiguranţă în aşteptarea unui răspuns. Din umbra zilelor ei neclare de temeri, invitaţia adusese un fin şi îndepărtat fior de înţelegere tandră.
Se uită la ceas. Avea timp. Hotărî să accepte invitaţia. Amândoi se simţeau stânjeniţi, parcă nu ştiau dacă era bine să meargă înainte, sau să rămână pe loc.
Ningea din nou. Fulgii de zăpadă vălureau şi alergau ca nişte stropi de lumină ţinând piept soarelui.
Dolinei i se păru că oamenii oraşului, maşinile, clădirile, erau împletite într-o ţesătură fragilă, că ea, laolaltă cu ceilalţi a fost încorporată în eterna scurgere lină şi zbuciumată a evenimentelor, ca o verigă a totalităţii care este însăşi existenţa. (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Publicitate