Mirela / 5


copac2

(…)

Avea amintiri. Avea un trecut.
„Ce a fost a fost, ai calea ta, mergi”. Cuvintele păreau şoptite de cineva la ureche, încurajând-o. Era un îndemn clar de a nu mai spiona amintirile de nesuportat. Era o încercare de a se furişa, fără să uzeze de vreun pretext, dintr-un adevăr sporit cu întâmplări. „Da, se pare că am umbra pe care o merit…”
Strada era ademenitoare. Trecătorii zgomotoşi, într-un du-te-vino fermecător şi agitat, păreau că nu au altceva de făcut decât să coloreze ziua, peisajul şi propria lor existentă cu un gest, o glumă, o istorioară, un zâmbet, o lacrimă, o bucurie, un geamăt de durere, o disperare reţinută, un gând bun sau unul rău, spus pe faţă ori cu dibăcie mascată, un pic de dragoste, un strop de ură şi încă o mulţime de sentimente înăbuşite – o veritabilă frescă balcanică menită să menţină în echilibru această existenţă. Ea aduce un farmec care dă nota de unicitate, făcând oraşul de necontrolat.
Mirela se simte bine printre aceşti oameni. Se încordă pe marginea bordurii lăsând să se scurgă un şir lung de maşini, apoi traversă.
În vârtejul traficului, în vânzoleala generală, era singură. Între ea şi ceilalţi, o permanentă tăcere, o neînţeleasă pauză, o încremenire. Desigur, vina poate fi împărţită. Privirea-i cade pe cadranul ceasului din turn. Acele ceasornicului sunt suprapuse pe cifra l2, Înainte de a începe dangătul clopotelor, o scurtă avertizare aproape muzicală, apoi douăsprezece bătăi viguroase, ora, ireversibilă.
Porni mai departe pe bulevard. Întreaga expresie a feţii i se schimbase. Ţine atât de mult la viaţă şi o îndrăgeşte aşa cum o crede, cum o percepe acum – vuiet şi zarvă.
Ajunse la poarta Cişmigiului. Zăbovi o clipă; nu se va duce la teatru, va da un telefon şi va anunţa că renunţă la slujbă. A găsit ceva mai bun.
Acum, pe loc, hotărâse şi aşa va face.
Nimeni din lume nu are dreptul să o judece. Ea nu mai are chef să irosească nişte ani făcând ceea ce nu-i aduce satisfacţii. Nu se crede abilă; acum că luase decizia de a încerca altceva, este doar sigură că, procedând aşa, poate mai are o şansă. De hotărât oricine hotărăşte, ce era al ei în aceste clipe era doar acest fantastic spectacol: oamenii, circulaţia intensă, aerul umed, cu mici puncte aurii, uşor cernute de cer. Ceea ce o interesa, în acest moment, era diferit de preocupările ei de până mai ieri, o preocupa, într-un mod bizar, chiar ce se întâmpla cu lumea în general. Lucru ce nu i se mai întâmplase.
Avea senzaţia extrem de bizară că o putere nouă o transformase, făcând-o de nerecunoscut, că acum nu mai conta nimic din ce a fost până aici. Important şi demn este doar această solemnă convingere că s-a schimbat.
„Asta-i tot!”, spuse în timp ce se aşeza pe o bancă de unde putea privi în voie copacul ei. Un copac superb. Cel mai bătrân copac din parc. Trunchiul, a cărui scoarţă era săpată în şanţuri adânci, pe care furnicile alergau bezmetice, vara, şi care acum semănau cu nişte tunele pustii, o fascina, aşa cum pe alţii îi fascinează liniştea grea a catedralei. Ceea ce simţea era un amestec de senzaţii care păreau în contradicţie şi care sfârşeau prin a se anula reciproc. Stătu aici mai bine de un ceas în gânduri şi contemplaţie.
Un nor acoperise soarele şi copacul părea acum monstruos, ameninţător. Deşi fascinaţia lui nu pierduse nimic din forţa-i misterioasă, dimpotrivă, câştigase, Mirela nu mai e dispusă să i se închine: „Prea puternic. Respiră din eternitate. Până şi felul în care înfruntă vântul, neîndoindu-şi crengile, ci dându-le elasticitate, iar libertatea şi responsabilitatea în autoapărare, mă inhibă; mă simt ca o biată gâză… Cred că nu am să mai vin să-l văd. Nu, nu pe el îl evit, ci ideea pe care o reprezintă. Strânge în el prea multe din ceea ce nu sunt eu, sau din ce nu am eu: rezistenţă în faţa timpului şi a încercărilor, o coloană vertebrală care să nu obosească şi să-mi ţină fruntea sus şi, cel mai important, cred eu, el are o rădăcină bine înfiptă în sol, de unde-şi trage seva, care, la rându-i, îl întăreşte, ferindu-l de surpări…”
Fără să fi avut intenţia, ea selectase, într-un text prescurtat, unul din procesele ei intime cu care lupta în ultimele luni, una din acele dureri care o sufoca şi îi sugea toată vlaga, dominatoare şi necruţătoare, convingerea că gândurile ei sunt un şir de confuzii. Dacă mai rămâne pradă confuziei, o face pentru că aruncase zarul şi, se pare, că albul era deasupra.
Un pui de vânt se joacă printre crengile copacului, ca o bătaie de aripă. Mirela înalţă privirea. De undeva apare o femeie în mersul căreia pare să o recunoască pe Laura. Se ridică de pe bancă şi pleacă hotărâtă în direcţia opusă din care venea femeia.
Iarna se întunecă devreme.
Mirela coboară pe bulevard. Trotuarele erau ticsite. Bărbaţii şi femeile ieşiţi la plimbare, în drum spre sălile de teatru sau în vizită, nu semănau deloc cu muncitorii, funcţionarii, elevii care la primele ore ale zilei se grăbiseră spre locurile lor de muncă sau la studiu. Alta le este privirea, altă lumină le umbreşte chipul. Şi au ceva comun: acea duioasă uitare a zilei petrecute în vreun bilanţ personal, lăsând teren deschis perspectivei de îmbogăţire a trăirilor intime. Mirela nu ştie care-i plac mai mult; oamenii preocupaţi şi încordaţi ai dimineţii sau aceşti fermecători divini, parcă nepământeni, pătrunzând ferm în apele festive ale serii? La drept vorbind, nu-i cunoaşte nici pe unii nici pe alţii.
Din curiozitate se lasă dusă cu un val de tineri obositor de veseli.
La un colţ de stradă, câteva fete ţin în braţe coşuri cu flori de toamnă târzie. Mirela se opreşte să cumpere o floare, bucuroasă că s-a ivit prilejul să se desprindă de grupul de tineri, care, în final, se dovedise neinteresant. Florăresele întind spre ea buchetele imense, punând-o în încurcătură. Îi e greu să se hotărască. Pleacă fără să ia vreun lujer în mână.
Continuă să străbată oraşul mergând doar pe străzile centrale. Simţea, în gât, un nod de emoţie şi doar puţină tristeţe. Ajunse acasă şi-i găsi pe ai ei dormind. Era plină de o însufleţire ciudată şi ar fi vrut să le-o împărtăşească.
După o îndelungată chibzuinţă, tot învârtindu-se în pat, aprinde veioza de pe noptieră acoperind-o cu o foaie de ziar. Nu are de gând să citească, nici să noteze ceva. Vrea doar să analizeze lucrurile pe care le are de făcut, să stabilească ordinea priorităţilor. Primul lucru: să opteze pentru o meserie, apoi, poate cu aceasta ar trebui să înceapă, să-şi anunţe părinţii că a renunţat la teatru. Puşi în faţa faptului împlinit, nu vor avea încotro. A treia urgenţă era să-şi caute o locuinţă.
În ziua următoare foarte devreme, porneşte, fără o ţintă, să colinde oraşul. După câteva ore, în faţa unei ceşti cu cafea, la „Boema” citeşte cu interes rubrica „oferte de serviciu”. Anunţuri sunt multe, dar ca să alegi trebuie să cunoşti câte ceva despre o muncă sau alta. I-ar fi plăcut să fie educatoare, secretară, sau să lucreze într-un birou de informaţii. Cel mai mult însă, s-ar vrea angajată într-o activitate greu accesibilă femeii, marinar, explorator spre exemplu.
După o dimineaţă de frământări, adrese notate în agendă, numere de telefon, posturi vacante, simţea de-a binelea o anume slăbiciune. Obosise. Gândul i se întoarce către cei de acasă, care sigur o aşteaptă cu masa pusă. (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, 1986

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s