După concert / Laura 2


ratacire2

(…)

M-am întors cu primul tren. Ştiam adresa iubitului meu. Îi fac o vizită. Era plecat în delegaţie, la Sălaj. Soţia lui m-a poftit în casă.
 – Sunteţi de la minister? Ar trebui să vă cunosc…
 – Nu, doamnă, nu sunt de la minister. Sunt amanta soţului dumitale de vreo cinci ani. L-am cunoscut la Arad, era în delegaţie… mi-a promis că se însoară cu mine…
– Cum să se însoare?» se întreabă ea, intrând în panică.
– Aşa cum se însoară bărbaţii.
– Bine, dar el e însurat, eu…
– Ei, dumneata, divorţezi Şi gata. Rămâi cu băiatul şi cu casa. Noi avem, mi-a lăsat un unchi o moştenire. – Nu mi-a spus nimic, nici n-am bănuit…
– Acum ştii.
A ieşit şi s-a întors cu o sticlă de vodcă.
– Bei?
– Bea!
Ea avea ambiţia să mă introducă în tainele metafizicii, lucra la nu ştiu ce studiu complicat. Ne-am certat pe chestia asta şi am plecat, împreună, să vedem un film. Am văzut Provocarea dragonului… Am văzut pe dracu’, n-am văzut nimic. Băutura mă muiase şi plângea inima în mine, dar nu puteam să-l iert pe măgarul care nu avusese curajul să-mi spună că e însurat. Dacă-mi mărturisea cinstit, aş fi rămas amanta lui o viaţă, pentru că-l iubeam… Când s-a aprins lumina în sală, am vrut să fug. Nu mai puteam de ruşine. Femeia înşelată mă prinde de mână.
– Să discutăm serios…
– Ce să discutăm?
– Cum ce? Situaţia noastră.
Deci, îmi recunoştea, într-un fel existenţa. Asta însemna foarte mult pentru sufletul meu. Eram gata, gata s-o sărut. Dar avea privirea tatei; oarbă şi dispreţuitoare. Şi am urât-o. N-aveam ce discuta.
– Lucrurile sunt clare, zice ea. Renunţă, ai un avantaj serios, tinereţea.
I-am întors spatele şi am ieşit singură din sală. În faţa cinematografului, ne-am reîntâlnit. Nu mai ştiu care dintre noi a aşteptat-o pe cealaltă, cred că ea… Pornim pe străzi, una lângă alta. La un moment dat, ea zice:
– Dacă el nu s-a gândit la urmări, tu ar trebui s-o faci, un bărbat, de pe poziţia lui, nu divorţează, nu se prea poate… nu-i este permis.
– Nu ne pasă, fac eu pe grozava, ne iubim şi atât contează.
În gând îi înjuram de toţi sfinţii. Mă cam obosise jocul şi mă pregăteam să-i spun adevărul curat: că eram amanta lui, dar el nu-mi făcuse nici un fel de promisiune, că din răzbunare venisem la ea. Numai că femeia nu mi-a dat timp, mi-o ia înainte şi continuă:
– Situaţia e ciudată. De câteva ore mi se pare că trăiesc un coşmar… suntem două femei şi iubim acelaşi bărbat, mă rog, fiecare în felul nostru. Eu, aşa cum mi-ai şi spus-o cu brutalitate şi cinism, nu mai sunt tânără… în sfârşit, dacă ai nevoie de bani, nu te jena… sunt dispusă să-mi plătesc liniştea….
În clipa aceea mi-am amintit de jurământul făcut în faţa porţii închise de tata. Dacă şi aşa trebuia să devin o ticăloasă, de ce să nu încep cu ea? Doamna mă mituia, era mai bună? – – Cât? o întreb scurt.
– Să zicem…
– Las’, oricum, eu stabilesc. O mie de lei pe lună atâta timp cât o să am chef. Şi, fii atentă, dacă mă înşeli, calc înţelegerea şi ţi-l suflu.
– N-am să-ţi fac greutăţi… Crezi că ai să-l convingi să renunţe la ideea divorţului?
Am râs. La despărţire a râs şi ea.
– Nu-i aşa că văzându-ne împreună nimeni n-ar crede că suntem rivale? Uneori viaţa întrece inimaginabilul… Mi-e imposibil să mă adun…
Şi, pentru ca să se adune, i-am dat numele şi adresa unde să-mi trimită lunar preţul liniştii casnice. Tâmpita, îşi plătea un bărbat care de multă vreme nu mai era al ei…

Laura, pare speriată. Tace. După o clipă de ezitare, porni spre uşă. Mirela o urmăreşte cu privirea. Brusc se mai aprinde o lumină, mai puternică.
„Stingeţi lumina!” se roagă Mirela.
Întuneric.

Mirela e obosită. În cele câteva ore de când părăsise teatrul trecuse prin multe. „Doamne, mi-e somn, teribil de somn…” Uşa se deschide şi se închide de mai multe ori. Mirela îşi întinde picioarele. „Acum, că am rămas singură, să dorm…” Dintre toate întâmplările zilei, serii mai ales, uneia nu-i prinsese sensul pe de-a-ntregul. Luptându-se cu somnul, încearcă să o lămurească.Se afla în camera de sus. Nici aici nu se întâmplă nimic?! Laura a râs, îndemnând-o să aibă răbdare, spre miezul nopţii se vor întâmpla destule. Din păcate atenţia ei era fragmentată şi nu-i îngăduise să observe nici tonul nici nuanţa expresiei. Ca o umbră palidă i se zbate în memorie un plan, conform căruia ea urma să-şi aleagă un bărbat. Fusese chiar întrebată: care-ţi place? Toţi, glumise, şi Laura o lăudase: „Eşti deşteaptă, toţi înseamnă nimeni”. Intrase în această seară, în acest joc al petrecerii cu inocenţă şi aştepta să se petreacă extraordinarul. Lângă Laura avea impresia că aria posibilului este nelimitată. Totuşi, şi aici, jocul era cumva făcut. Până şi faptul că rămăsese singură în cameră dovedea că sunt multe de ascuns.Curând Mirela este frământată de cu totul alte lucruri care-i alungă în parte somnul. „Portretul” ţăranului din povestea Laurei o fascina. Aproape că îşi dorea un astfel de tată. Pe Laura o consideră victima împrejurărilor, o revoltată a mediului în care trăia. Nefiind făcută pentru o viaţă plată şi neinteresantă, adăugase traiului elemente noi, pe gustul ei, şi se lansase în acest sport periculos agăţând de existenţa ei şi pe alţii. În concluzia pripită a Mirelei nu era numai tristeţea resimţită în faţa imaginii închipuite, paravan de după care ea încerca să-şi refacă puterile. Intuia căderea în vulgaritatea şi „strălucirea” lumii Laurei. În spatele acestor gânduri se aflau două Mirele: una foarte complicată, nu prin natura ei, ci obligată de împrejurări, care râvnea la modul de viaţă al Laurei şi o alta, simplă, care-şi făcea reproşuri pentru ideea de a se folosi de Laura ca de o trambulină spre un nou mod de viaţă, mai interesant, mai palpitant. Cele două îşi dispută puterea. Acum, învingătoare este fata simplă care nu are altă dorinţă decât să doarmă. Fără îndoială, când se va trezi, o să fugă departe de Laura, de casa asta, o să-şi iubească părinţii şi n-o să le mai reproşeze viaţa lor demodată. Era înţelept gândul ei, iar meditaţia de mai înainte îi aduce o oarecare pace. Era înţelept şi drept să spere, dar cei care o lăsaseră aici au procedat în aşa fel pentru ca lucrurile să iasă bine şi pentru ea? S-au gândit ei la asta?
***
Noaptea rece o învăluie aspru. Simte nevoia unui gest de tandreţe. Încearcă să uite, încearcă să ierte. În urechi îi stăruie un vuiet greu, ca o perdea de ceată. I se face frig. Abia acum îşi dă seama că mai poartă rochia Laurei din dantelă albastră. Vrea să se întoarcă în casă, la etaj, ştie unde-şi lăsase hainele. Vântul suflă ceva mai puternic. Valul de aer îi atinge fata. E ca o mângâiere. Nu-şi mai amintea de nici un fel de emoţii, ci pur şi simplu avea dorinţa precisă să ajungă acasă. (…)

fragment din romanul După Concert, Corina Victoria Sein, 1986

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s