După concert / Mirela /2


dupa concert

(…)

Mirela nu este o fată timidă. Nu-şi face probleme cum să se poarte, nu-şi alege expresiile, e aspră în judecată, nu stă pe gânduri atunci când i se cere, sau crede ea de cuviinţă să-şi spună părerea – o tânără cu opinie, o fire deschisă. Timpul în care pare altfel nu ţine de structura ei, este rezultatul unor stări sufleteşti în care intră de îndată ce păşeşte pragul casei. Stând aici; lângă părinţii ei, toată viata i se topeşte.
Treptat chipul i se schimbă. Fruntea îngândurată i se netezeşte. Deschide ochii. Privirea-i cade pe obiectele din preajmă: cărţi, reviste, bibelouri, haine aruncate la întâmplare, o masă de toaletă cu o grămadă de nimicuri de cosmetică scumpe şi inutile şi, în sfârşit, în spaţiul strâmt dintre mobile, masa la care mai învârteau cărţile de joc părinţii ei. Din când în când, se auzea câte o replică scurtă, istovită. Totul pare cuprins de o uşoară agitaţie, ca o prevestire a nopţii şi a odihnei neliniştite, angajând-o într-o scurtă analiză. Ia aminte la pereţii nezugrăviţi la mobila nu atât veche cât urâtă, la dezordinea din jur, la toate micile-mari lucruri care prin funcţionalitate şi prin întrebuinţarea lor zilnică, prin contactul permanent cu fiinţa ei, ajunseseră să facă parte din propria-i personalitate. Până astăzi nu luase seama la felul a cum trăia. Nici nu se întrebase dacă este o fată săracă sau nu. Era bine îmbrăcată, banii nu lipsiseră din casă, nu-i fusese refuzată vreo dorinţă. Doar faptul că trăiau înghesuiţi în această cameră o nemulţumea, o complexa. .
Mirela surâde neliniştit când vocea mamei, de o neutralitate triumfătoare, o îmbie:
– Trage scaunul lângă mine! Doreai să ştii dacă eu şi tata…
Tresări. Îşi compune o mască de mirare.
– Vai, mami?! A trecut un secol de când te-am întrebat. Nu mă mai interesează. Mama, ai împachetat? Biletele de tren sunt scoase? Vai, ce greşeală! Sper să nu se fi închis Agenţia. Repede, mama, mă duc să vând biletul meu. Nu mai merg cu voi…
– Nu se poate! Ţi-am promis două săptămâni la mare şi câteva zile la munte dacă intri la «Tănase» şi ai intrat. Nu se poate…”
„Ba se poate. Aveţi şi voi dreptul, după nouăsprezece ani, la un concediu în doi. Nu vă era dor de aşa ceva? Eu am planurile mele. Poate mă mărit…”
***
Aştepta să treacă vremea. Să vină ziua de joi, să meargă la „Ambasador”. Laura nu s-a prezentat la întâlnire. Absenţa ci i-a provocat o tristeţe care se accentua tot mai mult în singurătatea de acasă.
Într-o dimineaţă, o întâmplare hazlie a mai scos-o din „preocupările” ei în staţia lui l3l, un grup de copii făceau o gălăgie infernală. Ochii le sclipeau hoţeşte. Puneau ceva la cale. După o clipă, câteva glasuri, zglobii, cheamă: „Tovarăşa, pierd ghetele…” Educatoarele îşi părăsesc locurile de unde supravegheau coloana şi se apleacă spre picioarele scoase de-a binelea din pantofi. Nu-şi îndreptau bine spinările, că alte apeluri veneau grăbite. În următoarele minute nu mai pridideau cu legatul şireturilor. O fetiţă cu ochi de veveriţă îşi dezlega pentru a doua oară şireturile trăgând cu coada ochiului spre Mirela. După ce s-a asigurat că i-a atras atenţia, i-a şoptit: „Vezi că le păcălicim pe tovarăşele?” Mirela o încalţă şi o dojeneşte încet: „Reao, toţi sunteţi nişte răi, de ce nu vă cuminţiţi…” Soseşte autobuzul şi copiii iau cu asalt uşile. Un bătrân, încercând să coboare, le strigă jumătate supărat, jumătate drăgăstos: „Stai, mă, viitorul ţării, că nu dau turcii…”
După această întâmplare, brusc se gândi la serviciu. Mai erau atâtea săptămâni până la prima ei zi de lucru. Ansamblul de balet al teatrului „Tănase” luase vacanţă. Ea, cea mai proaspăt angajată în trupă, urma să se prezinte abia în toamnă. „De ce?” se întreabă şi, cum nu era târziu, iar grădina „Boema” se află la câţiva paşi, se întoarce din drum.
Regizorul, un ins slab, cu tenul pământiu, cu privirea galben-apoasă, o roagă să fie scurtă şi clară în explicaţii.
– Vreau să dansez.
– Domnişoară, toate vreţi să dansaţi. Ce vrei de la mine?
– Să mă distribuiţi în spectacol.
– Aşteaptă până pun ceva nou în scenă. Pentru estivalul ăsta am de ajuns şi nu-mi pot permite nici o modificare…
– De ce nu vreţi să mă ajutaţi? N-am ce face, n-am unde să mă duc, vreau să-mi umplu zilele cu ceva. Oricum, din toamnă sunt angajată, am reuşit la concurs. dansez, lunile astea, fără bani, vă rog…
– Bine.
Toamna a venit şi a găsit-o sătulă de dans, sătulă de intrigile din culise, scârbită şi obosită de serile de după spectacol, când, la ieşirea artiştilor, fetele cu picioare lungi erau aşteptate şi invitate la restaurant de către bărbaţi cu burta revărsată peste cureaua pantalonilor; cu feţele lucind de transpiraţie. Admiratorii; de fiecare dată erau alţii.
Zilele de toamnă deveniseră o veritabilă sursă de melancolie pentru Mirela. Îi era silă de vreme, de oameni, silă de ea însăşi, de noroiul împrăştiat de roata vieţii. În ultima vreme cunoscuse multă lume fără să trezească interesul cuiva. În ochii ei, nepăsarea celorlalţi trecea drept ruină spirituală. Şi, nu o dată, în sala cu oglinzi a teatrului privindu-se cu ochi critic, îşi reproşa: Mirelo, eşti o nulitate şi ai să pieri pentru că o să ţi se umfle sentimentul de milă faţă de propria-ţi persoană”.
Ieşind din culise în stradă, cu toată tristeţea, se trezeşte zâmbind la gândul că, până acum, nimeni nu o făcuse să simtă vreo afecţiune reală.
Pardesiul, deşi uşor; îi apăsa umerii. Senzaţia de inconfort o irită. Se simte ca şi cum cineva ar fi vârât-o cu de-a sila într-o haină nepotrivită. Trăsăturile chipului lui ei aveau ceva agresiv. Era pornită împotriva întregului univers. Vinovat de starea ei proastă putea să fie oricine începând de la vânzătorul de ziare la aviatorul care tocmai îşi semnala existenţa măturând indiferenţa orăşenilor ieşiţi la plimbarea de seară, cu trecerea lui pe deasupra capetelor lor.
Animaţia pe străzi se înteţi brusc. Mirela se uită cu atenţie la cerul de o culoare incertă, ca o apă în care au fost deversate gunoaiele lumii. Observă totuşi că avionul rămânea un punct argintiu şi, deşi se pierdea undeva, amintea de un anume ceva în filmele lui Fellini, mesaj poate fals, poate neînţeles. Ochii ei îşi pierduseră oboseala şi nepăsarea: Căutau punctul argintiu, acum dispărut cu o privire aproape curată, aproape senină. O fâşie de lumină pierdută, de dincolo de cerul plumburiu, încerca să spargă atmosfera nesuferită, melancolică, prielnică doar învinşilor. Timpul fugea bezmetic când înapoi, când înainte şi Mirela se închipuie prinsă într-o mişcare circulară. „Eu – scenă – spectatori – scenă – eu o singurătate perfectă.” Totul îi era străin şi potrivnic. Pe lângă ea treceau femei, bărbaţi. ÎI simţea ai serii, ai oraşului, fiecare părea să aibă un loc al său. Soseau în grupuri ca un convoi de sărbătoare. Doar ei nu-i era îngăduit să participe.
– …nu se poate! asta e chiar Mirela mea!
Exclamaţia, cu tonuri supărător de înalte, o izbeşte neplăcut, dar nu-şi arată nemulţumirea. Oricine ar fi, e mai mult decât nimeni. Se întoarce. Vocea venise din spate. Abordează un surâs uitat, adresat oricui şi nimănui. Dintr-un grup de tineri se desprinde o femeie. Abia o recunoaşte în ea pe Laura. Frumuseţea ei era la fel de provocatoare, dar părea devastată. Ceea ce simte acum Mirela este o îngrijorătoare stare de neînţelegere: „Ce se întâmplă cu mine, ce se întâmplă cu restul lumii?” se întreabă ea cu un fel de grabă solemnă. Un sentiment de primejdie o bântuia. (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1986

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s