După concert / Mirela


Această prezentare necesită JavaScript.

(…) Mirela ajunge acasă. În sufragerie, părinţii jucau canasta. Mama ridică ochii şi o mustră fără cuvânt. Tatăl, cu imperturbabila şi sfânta lui indiferenţă, îi trimite un pupic din vârful buzelor:
– Ai început să vii târziu acasă…
Nu putea să-i răspundă pentru că nici nu auzise cuvintele. Rămăsese în spatele lor şi încerca să-şi amintească de când cei doi jucau acest joc. Din totdeauna.
Îşi prinde faţa în mâini şi-i priveşte în tăcere, pe rând, cu grijă, cu atenţie, cu o tristeţe şi cu o duioşie de care nu-şi aduce aminte să le mai fi simţit vreodată.
– S-a întâmplat ceva, fetiţo? întreabă mama după ce împarte cărţile.
Mirela nu răspunde la întrebare dar spune cât poate de cald, de sincer, de amar:
– Fumaţi ce nişte turci. Ferestrele închise, nu se poate respira… Aţi îmbătrânit, scumpii mei… Aţi îmbătrânit la masa de joc, veşnica voastră partidă de canastă…
Un timp se aude doar fâşâiala cărţilor filate sau împerecheate.
Mirela se trânteşte pe un scaun şi-l trage, maltratând parchetul, lângă fereastra pe care o deschide.
Tatăl ei face un semn cu două degete ridicate. Ea se ridică, ia un pled, un fular gros şi lung cu care înveleşte umerii jucătorilor. Gesturile-i sunt automate, dar tandre. De ani de zile, în fiecare seară, face acelaşi lucru. Se întoarce la geam şi privirea îi cade pe blocul vecin; „Doamne, nici unde să-mi scald ochii n-am…” Pleoapele i se închid încet. Îşi imaginează că trăieşte într-un apartament mare, curat, aerisit, cu flori în toate colţurile, că are camera ei în care un perete întreg este o compoziţie vastă, desenată de o mână sigură şi liberă: o scenă de familie din care se desprinde o adolescentă, urmând cursul unui râu vijelios iar ceilalţi rămân într-o poză uşor nostalgică, un peisaj de toamnă proiectat pe fundalul unui câmp întunecat şi răscolit de curenţi reci.
– Închide geamul! S-a făcut răcoare.
Da. Aşa se întâmplă mereu, nici imaginaţiei nu i se lasă timpul necesar pentru a se defini. Ar trebui, conform legii împământenite în această casă, să se ridice, şi să închidă fereastra. De data asta rămâne însă pe scaun şi întreabă:
– Mama, voi vă mai iubiţi sau vă acceptaţi, tolerându-vă?
Tăcere. Minutele trec şi par să macine sistematic liniştea acestei case.
– Nu trişa!” strigă femeia partenerului de joc. După o pauză se miră:
– Ce întrebare mai e şi asta!…
– Normală!
– Bine, aşteaptă să termin partida.
Îi trebuia timp să înţeleagă, să interpreteze, să justifice curiozitatea fetei. Şi-apoi, întrebarea lovise a coardă a simţirii ei şi tremurase fals. Dădea din cap şi-l urmărea foarte atent pe soţul ei, nu-şi dezlipea privirea parcă picată şi lipită între cărţile desfăcuse în evantai. Bărbatul juca din ce în ce mai prost. Era vădit tulburat şi stingherit. Târziu i se aude vocea egală, stropită cu ceea ce mai rămăsese dintr-un timbru grav, catifelat cu care, altădată, încerca şi reuşea să se facă plăcut, dar acum cu o astfel de voce se putea pronunţa doar înfrângerea:
– Iată cu ce îşi bate capul fiică-ta…
– Nu te smiorcăi! Copiii de azi e precoce!
– Ba e obraznici şi nu admit!
– Pe dracu’! Cine te întreabă!
Femeia dă a lehamite din mână. Jocul continuă.
De la geam, Mirela îşi ţinea părinţii sub puterea ochilor, îi iubea şi nu o dată, văzându-i cum se zbat cu greutăţile vieţii, îşi propusese ca, atunci când va ajunge ea cineva, să le aducă un strop de fericire. O să încerce, dar cum?
Aceşti oameni sunt greu de ajutat, de înţeles. Ei fac parte dintre cei care îşi omoară singuri bucuria şi, trăind din obligaţie, sunt prea slabi pentru a încerca altceva decât ce le oferă, în mărinimia ei, societatea. Societatea le-a dat şanse. Numai că, în micimea minţii lor, n-au ştiut sau n-au putut să le transforme în confort. În faţa lor n-a existat niciodată: o să alegem, o să ne dăm silinţa, ci, doar: asta este, asta avem. Dintre toate, cel mai de neînţeles este faptul că au trăit o viaţă în această garsonieră, dată, cu generozitate, pentru început, de forurile publice.
„Protestez! Nu-i corect! E absurd!” se răzvrăteşte în sinea ei, fata.
Ei sunt părinţii mei. Nu pot cere nimănui să-mi împrumute alţii… De aproape două decenii, noi, trei, am fost împreună în fiecare seară, în fiecare noapte. Ar trebui să ne cunoaştem şi pe dinafară şi pe dinăuntru, cu toate cutele sufletului. Aveţi, vă rog, dragii mei, înţelegerea şi întrerupeţi partida de canastă, vreau şi eu câteva minute din seara asta… Să aştept să terminaţi jocul? Dar voi nu vă ridicaţi înainte de miezul nopţii de la masă. Mama, ştii că noi, două, n-am purtat niciodată vreo discuţie mai serioasă? Acum n-ai să-mi mai scapi. Uite, o să procedăm ca la teatru, tot am încercat eu astăzi tot felul de experimente, un teatru ieşit din tipar în care personajele aflate pe scenă tac; ascultându-şi propriile lor gânduri. Şi pentru că e o scenă de familie, toate gândurile sunt polarizate de un singur punct: viaţa lor în comun şi, în acest caz, gândurile se întâlnesc, se amestecă, închegând un dialog. Încercăm, da?
eu: de ce nu mă întrebi cum mi-am petrecut ziua?
tu: eşti o fată cuminte. Probabil că te-ai învârtit prin cartier.
eu: ai avut neplăceri la birou?
tu: nu! Am avut doar mult de lucru. E sfârşit de lună şi balanţa mi-a dat de furcă.
cu: o, balanţa! De ce nu-ţi schimbi serviciul?
tu: pentru că la vârsta mea nu mai e nimic de făcut… şi, la urma urmei, pentru postul ăsta am tras, nu glumă.
eu: de ce?
tu: pentru ca să-ţi ofer ţie o origine intelectuală.
eu: intelectualitatea are cumva o subclasă în care intră şi funcţionarul?
tu: nu-ţi râde de profesia mea că te plesnesc!
eu: în regulă, mama… şi ce ţi-a mai adus postul, adică munca ta?
tu: bani! destui pentru ca să-ţi asigur…
eu: ce? Hrana şi cinci, zece lei pentru buzunar? Mia de lei pentru ca să-mi cumpăr în fiecare toamnă o pereche de blugi? Sutele de lei pentru excursii? Mulţumesc! Puteau să mai lipsească din când în când…
tu: e uşor sa vorbeşti când de fapt nu ştii ce e aia să n-ai bani. Noi suntem oameni cumsecade şi nu te-am crescut în lipsuri.
eu: şi, pentru că sunteţi oameni cumsecade, sub acest acoperiş nu se întâmplă niciodată nimic. Vecinii sunt chiar intrigaţi, nu le-aţi oferit nici măcar un mic scandal, un schimb de cuvinte mai dur. De altfel, eu nu ştiu, nu v-am auzit ridicând tonul, măcar aşa, pentru a mai sparge monotonia.
tu: suntem oameni civilizaţi.
eu: ştiu, atât de civilizaţi sunteţi încât, în loc să alergaţi, să îmbrânciţi, la nevoie, pentru ca să ajungeţi undeva, voi vă târâţi, să nu cumva să atingeţi pe cineva, să nu supăraţi, să nu, doamne fereşte, spună vreunul despre voi că aţi fi nişte primitivi. Sunteţi atât de cumsecade încât aţi ceda, dacă ar fi posibil, şi locul în rai… Dragii mei, peste voi trece viaţa, schimbările v-au prins sub ele şi nu mai înţelegeţi nimic. Pentru fiecare vis, pentru fiecare plăcere, chiar şi pentru mult-mult prelungita voastră partidă de canastă, trebuie luptat, doar aşa se face pasul înainte. Voi v-aţi pierdut interesul şi gustul pentru victorie şi aţi rămas încovoiaţi sub prejudecăţi în vreme ce alţii în jurul vostru, s-au înfipt bine în realitate şi au învăţat să meargă nu pas cu pas, ci salt în salt. Ce au ei în plus faţă de voi? Forţa, dorinţa, neruşinarea de a se lansa în tot felul de lucruri, de situaţii. Şi lumea merge înainte cu voi, cu ei. Sunt necesare, pentru ca omenirea să rămână omenire, amândouă categoriile: fără voi lumea ar fi mai puţin cinstită, fără ei n-ar mai exista drame, comedii, varietate, ar fi ca şi când ni s-ar servi, în fiecare zi, acelaşi fel de mâncare… Voi mi-aţi oferit modul vostru de viaţă, insuportabil şi mort, nepotrivit firii mele, vreţi să faceţi din mine o plantă sensibilă şi supusă, o fiinţă lipsită de iniţiativă şi pasiune… Mama, pentru că veni vorba de pasiune, tu te-ai îndrăgostit vreodată de un alt bărbat? L-ai înşelat pe tata?
tu: de prea multă emancipare, te strici.
eu: mama, eşti prea pudică, te rog să mă scuzi, dar insist: lumea spune, văd şi eu singură, că eşti o femeie foarte frumoasă. Şi care-i rolul unei femei frumoase? Să stârnească pasiuni… Tu de ce n-ai rămas doar atât? o femeie frumoasă…
tu: pentru că, între timp, creatorul şi-a mai desăvârşit opera, a învăţat-o să şi muncească.
eu: nu cred că asta e o scuză pentru modul neinteresant în care tu îţi trăieşti, sau, ca să fiu corectă, cum ţi-ai trăit cel de al treilea deceniu de viaţă, când nu făceai altceva decât…
tu: am trăit aşa cum am vrut, e viaţa mea. Şi nu dau socoteală nimănui.
eu: viaţa ta înseamnă şi viata tatei şi a mea… Eu ţi-am mai dat unele nelinişti, dar tata?
tu: baţi câmpii. Ce nelinişti? (…)

fragment din romanul  După concert, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1986

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s