Frica Albă / 6


Această prezentare necesită JavaScript.

Anisia se simte stingherită. Să fie oare căldura de vină? Nu, dintre toate anotimpurile, vara e pentru ea cel mai minunat. „Aş fi gata să dau trei toamne pentru o singură vară” îi plăcea să glumească şi poate că ar face-o dacă i-ar sta în putinţă. Trăise câteva clipe, nesperate, de bucurie lăuntrică, şi fusese străbătută de un fior, rămas până acum străin, la atingerea întâmplătoare a mâinilor ei cu cele ale lui Bogdan. Ţăranul care le oferise berea, de cum se aşezaseră la masă, îi era simpatic şi nu crede că sentimentul de jenă se datora prezenţei lui. O priveşte cu multă curiozitate de data aceasta pe bătrânică. „Iată o femeie care n-a îmbătrânit într-o viaţă strict casnică, dimpotrivă, pare că s-a bucurat de toate avantajele şi dezavantajele pătrunderii vastelor domenii accesibile doar celor ce ştiu să renunţe la micile sărbători ale simţurilor în favoarea bucuriilor ce se îngrămădesc pe masa unde se hrăneşte doar spiritul. Un obraz aşa mătăsos, întreţinut cu grijă, nu poate ascunde un suflet schilod. Şi, totuşi, sunt sigură că starea mea de încordare se datorează prezenţei ei. Nu comunicăm, sau, dimpotrivă, comunicăm prea intens, transferul informaţional a funcţionat ireproşabil…”
Anisia împinge farfuria într-o parte. N-a putut înghiţi nici măcar o singură dată. Şi totuşi mirosul apetisant îi gâdilă nările şi-i măreşte pofta de mâncare. Pofta i se citeşte în ochii rotunzi. Ii e recunoscătoare ţăranului care nu poate să vadă risipa şi o îndeamnă.
– Ia şi mănâncă. E păcat să se piardă bunătate de ouă. Ştii dumneata cu ce efort se adună hrana?
Anisia ia farfuria împinsă din nou în faţa ei şi răspunde:
– Ştiu, sunt fiică de ţăran… Se uită spre femeia de lângă ea cu un fel de răceală. „Nu-i aşa că nu te aşteptai?”. Întrebarea rămăsese în mintea ei, răspunsul nu o surprinse.
– Sunt oameni care se nasc cu o mare capacitate de…
Anisia o ajută:
– …emancipare.
– Nu, nu ăsta e cuvântul cel mai potrivit. Mă gândeam la nobleţe, dacă putem să numim aşa eleganţa, fineţea…
– Ba să mă ierţi dumneata, intervine ţăranul. Vezi, eu am patru feciori şi o fată… am avut… Îi am şi acum, dar îi simt departe. Asta e o problemă care mă interesează doar pe mine şi mi-am pus în gând s-o rezolv la capătul drumului ăstuia. Băieţii sunt băieţi, nu e nevoie să fie frumoşi; să fie harnici şi cinstiţi, atât. Fata e tare mândră… şi deşteaptă. Deşi neam de neamul nostru n-a fost orăşean, garantez că sunt plini de nobleţe, cum spuneai dumneata. Ar trebui să te chem în satul meu să vezi cum merg fetele pe uliţa satului…
Pe neaşteptate, chipul ţăranului se întunecă. Peste ochii, până acum strălucitori, se lasă o ceaţă uşoară. Nici vocea nu mai e aceeaşi, acum e puţin îngroşată şi tremurătoare.
Mi-ar fi plăcut să vă invit cu vreo douăzeci de ani în urmă. Vreau să zic că atunci v-aş fi putut aduce la mine acasă să vă arăt minunăţiile lumii. Bogăţia noastră stătea în munca de aur a sătenilor, în vrednicia lor şi în mândreţea femeilor. Din păcate uliţa satului e acum pustie. Ici, colo, mai vezi câte o babă plecată spre poarta vecină, să tăifăsuiască, şi aia emancipată, că, de, are cel puţin o nepoată la oraş şi o îmbracă după ultima modă. S-a apropiat oraşul de sat, sau invers? Eu cred că s-a pornit din ambele părţi şi ne-am întâlnit la mijloc. Voi, orăşenii, ne-aţi ademenit cu traiul vostru uşor, noi ne-am lăsat atraşi, uitând de ale noastre.
– Hei, chelnăr, mai adu un rând. Fac cinste… Sunt tare amărât şi trist. Pe vremuri, când omul nu ştia cum să rezolve o situaţie, se ducea la preot sau la înţeleptul satului. Avem şi acum preot în sat, dar parcă nu este aşa de instruit, stă şi el cu un ochi la uşa altarului şi cu altul la uliţa satului, să vadă dacă nu vine epitropul în control, îşi face planul cum să plece din văgăună, că s-a săturat de oficiat doar înmormântări. Cât priveşte înţeleptul satului, nu mai are chef să dea sfaturi, se frământă pentru că nu i-a mai scris nepotul plecat în nu ştiu ce ţară să construiască acolo o uzină. Cam aşa stau lucrurile. Pe mine mă roade, ca un vierme, o nemulţumire. Aşa că m-am urcat în tren şi mă duc mai întâi la Craiova, am acolo un băiat electrician apoi mă opresc la Piteşti, Bucureşti şi, numai la urmă, iau drumul Ardealului, mă duc la Târgu Mureş, unde mezinul e doctor.
– Vreau să le povestesc un fapt care e gata să devină legendă. Am să încep aşa:
– A fost odată un sat frumos, care forfotea de oameni. Intr-o bună zi a poposit aici progresul tehnic, a venit pe un cal alb, deşi caii se împuţinaseră. Azi unul, mâine altul. Feţii frumoşi şi Ilenele au plecat aiurea. La început li se mai făcea dor de casă şi veneau să-şi petreacă concediile cu ai lor, îi mai ajutau şi la strânsul recoltei. Încet, încet, vizitele s-au rărit, nici de sărbători nu se mai strângeau cu toţii în jurul mesei rotunde…Sfârşit, n-am, să-l facă ei…
– Zilele trecute am greblat curtea şi grădina, am dat foc vrejurilor şi mi-am aprins pipa. Am şi eu tabieturile mele: să stau şi să citesc în flăcări. După ce s-au stins ultimii cărbuni, am ridicat ochii spre culmea satului. Se înserase şi umbrele caselor erau lăbărţate, mă înfricoşau. Coşurile, hornurile parcă plângeau. Nici un firicel de fum nu le căuta înălţimea. Da, satul e aproape pustiu. Cele mai multe case sunt încuiate… Credeţi-mă, nimic nu e mai dureros într-o aşezare omenească decât lipsa luminii la fereastră şi absenţa fumului. Din seara aceea mi-a fugit somnul. N-am mai pus pleoapă pe pleoapă, şi iată-mă la drum. Mă duc la copiii mei să le dezvălui durerea… Dacă le sunt cu adevărat tată, or să mă înţeleagă şi măcar unul se va întoarce în sat. Să mă ajute să aprind focurile în vatră, să nu mai miroasă a pustiu în jur… De o să fie nevoie, am să merg din oraş în oraş şi o să fac propagandă; trebuie să repopulăm satele, trebuie să-i învăţăm pe tineri să iubească pământul. De ce li s-o fi părând mai uşor la oraş? Unde nici nu ai loc? Ei cred că ţăranul a rămas la fel de neştiutor ca acum câteva decenii. Cine vrea să fie la curent cu toate descoperirile din lume, o poate face oriunde. Cine să-l împiedice? Ce, parcă eu ştiam să vorbesc aşa cum mă ascultarăţi? Pe dracu’! Dar am urechi de auzit, ochi de văzut, citesc şi eu… Ce ziceţi, fac bine că m-am aşternut la drum ori ba?
Anisia, tulburată, nu ştie ce să răspundă. Tăcerea ei ar putea să-l îndurereze pe ţăran, aşa că intervine.
– Faci un lucru nemaipomenit… nu e uşor, dar îţi doresc din toată inima să-ţi găseşti liniştea sufletească… Aş vrea să mă inviţi în satul dumitale, atunci când pe coşurile caselor va ieşi din nou fum… dacă nu vei reuşi… n-ai ce-ţi reproşa, ai făcut tot ce-ai crezut că e de datoria dumitale… Oricum, aş vrea să vin să te ajut să aprinzi focurile…
– Apoi de invitat te-oi invita, că nu mi-e ruşine. Am casă mare cu de toate. Îţi mulţumesc şi pentru că mă încurajezi. Să dea domnul să gândească şi copiii mei tot aşa. Ne apropiem de Craiova. Eu cobor. Când o să treceţi prin Drăgăşani, opriţi-vă şi întrebaţi de Mădulari, nu e aşa departe. Ion Ion, mă cheamă.
Icnind, de parcă ar fi lovit din toată puterea într-o brazdă de pământ, Ion Ion se ridică. Ajuns la uşă, se întoarce şi strigă cu voce puternică:
– Să ajungeţi cu bine!
Anisia îi face semne prieteneşti. Când trenul se opreşte, părăseşte masa şi se lipeşte de geamul care dă spre peronul gării. II caută pe Ion Ion în mulţime. Îl recunoaşte cu greu sub povara unui sac mare. „Ce le-o fi ducând copiilor? Şi de ce?” Parcă tatăl ei era altfel? îşi aduce aminte că, de fiecare dată, când pleca de acasă, o obliga să strângă toate ouăle din cuibare, să le ia cu ea. „Tată, crede-mă, nu am nevoie. Ţie ţi-ar fi mai de folos. Eu pot oricând să-mi cumpăr”.
„Ce vorbeşti? De ce să cumperi când ai de unde le lua fără să plăteşti? Dacă nu-ţi fac trebuinţă, împarte-le colegilor tăi de muncă, să simtă şi ei că te întorci de la ţară”.
Privirea îi este atrasă de un obiect apărut chiar sub marginea geamului. Prin pânza de sac se răspândeşte miros de pere. Se apleacă mai mult. De sub greutatea bagajului, Ion Ion, răsucindu-şi gâtul, să poată vedea mai bine, pare încurcat.
– Apoi, nepoată, dacă nu poţi anul ăsta, vino la anu’…
– Bine, nene Ioane. Am să vin negreşit.

fragment din romanul Frica Albă, Corina Victoria Sein, 1982

Anunțuri

9 comentarii la “Frica Albă / 6

    • Anisia, în structura romanului, are o sarcină grea: să înţeleagă, să înveţe, să uite, să ierte, să dăruiască şi să aştepte aşa cum cei mai mulţi dintre noi aşteaptăm să urcăm în autobuz pentru a ne duce acasă. Mulţumesc.

      Apreciază

        • Vei fi surprins, încântat, derutat şi uneori atras de ea. Printre cititorii mei mai vechi sau mai noi se crede că Anisia a fost creată pentru o singură poveste de dragoste, dar mai ales pentru a fi martor şi uneori „agent provocator” la transformarea interioară a celor cu care ia contact. Viaţa ei e însăşi viaţa cotidiană, trăieşte întâmplări fericite, depăşeşte obstacole pentru ca în final să-şi pună întrebări la care doar cititorii îi vor da răspunsuri. Ea, eroina romanului Frica Albă, ne demonstreze că viaţa nu e posibilă fără iubire…

          Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s